CARTE de POEZIE
FLOARE de NISIP
Autor MADELEINE DAVIDSOHN
,,Pentru a fi modern este destul să fii tu însuți pentru că ești, prin forța lucrurilor, omul timpului tău.”
(Virgil Tănase)
Scriitoarea Madeleine Davidsohn, originară din România, s-a născut la Dorohoi unde a absolvit Liceul ,,Grigore Ghica” și apoi Facultatea de Stomatologie la Iași. În 1973, a emigrat în Israel, stabilindu-se în orașul Haifa.
Dispozițiile lirice ale doamnei Madeleine Davidsohn manifestate de timpuriu, s-au materializat într-un volum de poezii ,,Intrare liberă”, foarte târziu, abia în 1999. De atunci, scriitoarea s-a instalat cu autoritate în spațiul literar cu trei volume de proză scurtă și patru romane, cooptată fiind și în diverse organisme literare din România și Israel. Recent, i-a apărut la Editura ,,24 de Ore ” din Iași, într-un format elegant, volumul de versuri ,,Floare de nisip”. Sugestiile de pe copertă – chipul meditativ al unei tinere proiectat pe un vag peisaj deșertic – trimit la conținutul cărții. Volumul este un ,,intermezzo liric” al prozatoarei.
Madeleine Davidsohn scrie versuri din dorința de a se confesa, indiferentă la formă, curent sau modă, într-o sensibilitate degajată și de o sobră sentimentalitate. Poeta nu s-a format în afara timpului; ea a evoluat contemporană cu mișcarea poetică din țară. Anumite note de afectivitate și reflexivitate din poezie, o apropie de mișcarea ,,Neomodernismul” cultivată în epoca anilor `70 de mulți poeți. Indiferența față de forma poeziei (vers liber, alternanțe de rime, strofe inegale, hibridizarea speciilor), elemente de prozaism cotidian, ar putea să o apropie de ,,Postmodernismul” la modă; dar poeta nu manifestă nonconformismul curentului, nu cultivă ironia și pastișa, nu demitizează, încât ea însăși refuză apropierea, cu toate că poezia nu este în răspăr cu moda. Există în structura volumului chiar grupaje de poezii în jurul câtorva repere tematice. Alte spații sunt aleatorii.
Volumul se deschide cu poezia ,,Floare de nisip” care-i dă și titlul. Este o poezie de meditație ce capătă aspectul unui scurt eseu, cu descriere, personaj (sămânța), evoluție și concluzia sub forma unei sentințe gnomice: ,,Învață răbdarea de la flori, muritorule!”, o profundă sugestie a modului cum speranța se naște din deznădejde, așa cum floarea se naște din solul arid. În aceeași notă meditativă, o sugestie metaforică a Pegasului dă definiția celor aleși: ,,În lumea visului.../ Doar dacă ești înaripat.” (Intrare liberă). Ambianța geografică îmbibată cu elemente de deșert sinaitic - Hamsin, Vară fierbinte în Galil, În Pustiul Sinai, dar, mai ales Pe urmele Carmelului – ne spun că Mada s-a mutat într-o altă cultură. Poemul din urmă, ,,Pe urmele Carmelului”, este un poem inițiatic, într-un scenariu pe dos față de povestea Micului prinț a lui A. de Sainte-Exupery, în care băiețelul, țabar este inițiatorul și eul liric este inițiatul într-un univers care i se dezvăluie treptat, simbolizat de Carmel: ,,Văzduhul aducea până la mine / parfumuri neștiute de Orient./ Mă străduiam să înțeleg chemarea, / semnal ce parcă-mi trimitea pământul,.../ Și-am revenit. Cu fiecare dată ,/ Carmelul se dezvăluia încet.” Este o poezie ,,a intrării în labirint” realizată după model clasic, în catrene și rime încrucișate. Câteva repere tematice majore concentrează titlurile unor poezii.
Mitul lui Eros pune în valoare sensibilitatea autoarei și ne arată că poezia devine ,,sunet al ființei” (Rugăciune, Întâlnirea, Urme, Îngerul, Păcatul, Dacă, Singur, Un semn). Fructul oprit în ipostaza îngerului căzut ,, Vai ție!.../ Sărmane înger amăgit / de dor” (Îngerul), se măsoară cu veșnicia ,,...am învățat.../ că dragostea oprită / nemăsurat mai dulce-i / ca nemurirea” (Rugăciune). La chemarea idealului erotic, eul liric evadează dintr-un tipar claustric temporal – ziua - ,,Atunci mă strecor afară, / din ziua care a trecut... / și fug să te întâlnesc.”(Culorile asfințitului). O altă particularitate a liricii erotice a Madelenei Davidsohn este candoarea în registrul faptului divers, care dă cotidianului o treaptă de idealitate ,,Pune ceainicul la fiert să stăm de vorbă / Nicicând n-a fost destulă vreme.../ Îți amintești? Mi-ai pus pe deget un inel / și timpul și-a pierdut măsura./ Iar mai târziu,/ când s-a ivit minunea aceea mică între noi...” (Poemul unei linii curbe). Titlul însuși al poeziei este metafora unei existențe supusă trecerii timpului, a eroziunii. Alteori, autoarea pune întâmplarea să lege destine sub zodia ,,singurătății în doi”:,, Și dintr-o dată,/ din puzderia-aceasta ce se dilată,.../ se desprinde-un drumeț oarecare.../ Este omul pe care-l aștepți numai tu.../ Când, de-odată o răscruce.../ Lângă mine e el? Poate-a fost o greșeală?” Poezia devine radiografia unui traseu domestic de căutări între un ,,El, de ieri și de azi,...” (Interferențe
Mitul lui Kronos în ipostaza ,,fugit irreparabile tempus” vergilian, menit să devasteze ființa umană în marea trecere, (Calendarul, Alunecând în timp, ) crează un mereu disconfort autoarei, până la revoltă: ,,Timpule, de ce-mi furi chipul / fără să te simt? / Barem zâmbetul mi-l iartă, / să mă mint.” Poezia devine strigăt (Regrete). Melancolia trecerii timpului devine poezie într-o extinsă expunere a spațiului ca proiecție a interiorității: ,, S-a răcorit / și sărbătorile-s pe drum.../ dar nu simt nicio bucurie. / Un gând s-a strecurat viclean... / A mai trecut un an” (Paleta ruginie). Obsesia bătrâneții se exprimă metaforic prin cele două măști ale Thaliei – comic (în cazul ei liric) și tragic - trecut și viitor - ,,Un ochi care plânge / și-un ochi care râde / mă privesc...” (Tablou cu natură moartă). Alteori, timpul mitic se întoarce sub forma unor semne ale omului anistoric : ,,Încrustate în inima pietrei, / semne ciudate, hieroglife, / au ajuns la mine. / Poate-i rugăciunea dintâi !”(Rugăciunea dintâi)
Blestemul lui Marte ,,Cumplită a cerului osândă” (Ospăț însângerat) datorat complexităților politice din zonă, face din scriitoarea Madeleine Davidsohn o conștiință istorică acută, exprimată într-un grupaj de elegii ale morții (La oficiul de recrutare, Mor copii, Ospăț însângerat, Ultima rugăciune, Hotar de ură). Un mit născut după ,,Moartea zeilor” a însângerat un petec de pământ de aproape două milenii : ,, ...flori carnivore cresc din tină, / din ura strânsă-n rădăcină”, de mulțimi subjugate de religii pasionale, specifice zonei: ,,Au murit destui întru Alah slăvitul, / Au murit destui în numele crucii / Și-n numele tău sfânt Dumnezeu ” (Mor copii). Îndemnul la demnitate, realizat într-o rimă pereche devine o dureroasă incantație: ,,...nu lăcrima / Nimeni n-ascultă jelania ta.” Elegia capătă accente grave de strigăt de durere pentru tragedia istoriei: ,, ...noi vă facem loc / precum e legea firii .../ dar niciodată, niciodată / invers” (Invers), încât nicăieri în altă parte, mai bine ca în acest grupaj, nu se potrivește definiția lui Nichita Stănescu: ,,...poezia nu este lacrimă / ea este însuși plânsul”.
În aceeași notă a tragicului se înscrie ,,tragicul cotidian” răspândit de ,,zeul automobil”. Poezii pentru cicatrizat sufletul după pierderi personale, învăluie în personificări și metafore marile dureri : ,,...iar timpul a încremenit”(Accidentul). Elegia pentru Dany exprimă durerea mută în construcții eliptice puse în rime perechi : ,,O aripă de înger / porumbel / ducea cu el / un suflet rătăcit / spre infinit...” (Impactul). Proiecția în infinit a unei fecioare, întoarcerea în eternitatea naturii este o chemare de dincolo de fire: ,, Vraja ademenitoare o chema, / ceru-i venea-n întâmpinare / și-o cuprindea...”(Poem în alb).
Poeta își permite libertăți extratematice în tipare prozodice libere, în care versul urmează drumul sinuos al gândului, cu elemente clasice (rimele) și moderne (versul liber); într-un autoportret lirico-dramatic se vede comparată cu: ,,O amforă plesnită / odată plină de speranță / o vioară spartă...” Conotația conceptului ,,roșu”, depozitar de crimă și iubire, de viață și moarte ,, În el mor și se nasc trandafirii...”, se înscrie pe linia ermetismului. (Cântecul Margaretei, dacă nu cumva este o coicidență, aduce în memorie un nume – Dida – de o dureroasă amintire amândurora.)
Versul liber s-a dovedit și o capcană pentru Madeleine Davidsohn, în multe poezii, pentru că prin extinderea pasajelor descriptive și-a trădat arta de prozator; totodată, poezia capătă prin acest procedeu valoarea de proză a interiorității. Procedeul de a încununa finalul celor mai multe dintre poezii cu o concluzie, adeseori metaforă, le apropie de conținutul sonetului, fără însă a realiza și forma acestuia, care este o poezie cu formă fixă. În ciuda aparentei simplități, poezia Madeleinei Davidsohn transmite lucruri de inefabilă subtilitate în spațiul emoției și al înfiorării, leagă emoția de cotidian, ceea ce este însăși esența poeziei. Atunci când are ceva de spus, poezia conferă fiecărui autor un loc al lui în mișcarea generală a unei generații, a unei epoci literare. Cartea ,,Floare de nisip” are toate valențele pentru a deveni un destin.
Haralambrie Holic-profesor-Iași
”Floarea de nisip” a Madeleinei Davidsohn
Gabi Moscovici
Dacă ar pune cineva întrebarea: O cunoaşteţi pe Madeleine Davidsohn? Răspunsul ar fi: Desigur, este o prozatoare de talent, ale cărei cărţi le citeşti întotdeauna cu interes.
Ei bine , nu o cunoaşteţi suficient! Nici eu nu am cunoscut-o, deşi am citit cărţile ei, apărute de când am venit eu în ţară. Aflu acum, cu emoţie şi încântare, că ea este şi o poetă de mare sensibilitate.
Doamna Doctor Davidsohn mi-a făcut onoarea de a-mi oferi o carte de poezii care mi-au mers la suflet. Despre ce scrie Madeleine Davidsohn în poeziile ei? Despre tot ce sufletul ei îi dictează.
Cartea este un monolog al unui autor de o acută sensibilitate, ca o regăsire de sine, ca o privire asupra locurilor şi lucrurilor ce o înconjoară.
Această artistă (pentru că Mada Davidsohn este o artistă într-un sens foarte larg), este o personalitate aparte, deosebit de importantă în deruta pe care o traversăm în prezent, înnobilând realitatea aspră cu lucrările sale.
Prima poezie, „Floare de nisip” este şi titlul cărţii. Ea apare ca o explicaţie a modului cum poezia a cucerit-o treptat pe poetă:
„Ascunsă în nisip /sămânţa/ a aşteptat smerită / prima ploaie. / A aşteptat o toamnă/ Şi-o iarnă secetoasă, / a aşteptat să iasă, / cu stăruinţă şi răbdare /să nască-n primăvară, / floare./ Învaţă răbdarea de la flori,/ muritorule!”
Natura Israelului a cucerit-o treptat pe poetă şi ea a învăţat s-o iubească. Uneori iubirea pentru natura Israelului se împleteşte cu o uşoară nostalgie după natura mioritică de unde a venit Mada Davidsohn.
Iată ultima strofă din poezia ”Pe urmele Carmelului”:
„Cărările cu spini de brad şi tisă/ îmi deveniseră apropiate, dragi/ doar umbreluţele de maci, închise,/ din când în când păreau a fragi.”
Aceeaşi nostalgie luminoasă în poezia ”Iarna în Israel”:
„De trei zile plouă-ntruna/ iarnă rece, iarnă udă, iarnă cu copacii verzi./ De trei zile stau în casă/ şi simt că mucegăiesc/ ghemuită în fotoliu/ şi-n halatul de molton/ până-o să mă-nebunească/ răpăitul monoton. / Şi-mi doresc... ce utopie.../ îmi doresc numai atât/ puritatea iluzorie/ de omăt.”
Un subiect drag poetei sunt serile de sărbători, cu duioşia şi măreţia amintirilor:
„...Aficomanul aşteaptă în sertar/ să-l căutăm,/ E totdeauna în acelaşi loc,/ ca să-l găsim uşor, / dar noi jucăm acelaşi joc,/ sertarele le răscolim/ an după an.”
(„Seara de Paşte”)
Alte poeme sunt închinate dragostei:
„Când noi ne-am întâlnit, / precum era înscris în stele, / pământul s-a oprit din drum. / Iubirea, unica din lume, / aşa cum pare-ntotdeauna,/ acelora ce se iubesc...”
(„Perpetuum mobile”)
Sau, acelaşi subiect în „Poemul unei linii Curbe”, despre liniştea şi calmul unei iubiri ajunse la maturitate.
Călătoriile poetei şi-au găsit şi ele locul în creaţiile ei.
Regret că spaţiul unui articol nu-mi permite să exemplific mai mult. Mă voi opri însă, asupra unui subiect tragic şi dureros , prezent mereu în cele mai impresionante poezii ale Madeleinei Davidsohn: războaiele noastre şi despărţirile dureroase de soldaţii pieriţi în luptele pentru apărarea Israelului:
„Nu plânge inimă, te fă de piatră/ nu te mai frânge, nu lăcrima/ nimeni n-ascultă jelania ta. / Pleacă din piept, te-ngroapă-n ţărână, / Înoată prin marea de sânge. / Au murit destui întru Alah slăvitul,/ Au murit destui în numele crucii/ Şi-n numele tău sfânt Dumnezeu / Nu plânge inimă, urlă cât poţi/ Trezeşte-mi străbunii din morţi / Să ne apere pruncii”
(„Mor copii”)
Aceleaşi gânduri, aceeaşi durere strigată din sufletul oricărui părinte despre drame împotriva firii, ca în poezia „Invers”:
„Credeam că numai timpul ne desparte/ voi creşteţi, noi vă facem loc/ precum e legea firii/ şi mersul ei în univers/ dar niciodată, niciodată- invers”.
Tot în aceeaşi notă dramatică este şi următoarea poezie: „La oficiul de recrutare” (fragment):
„O mare de lume,/ o mare de nume,/ figuri/ Copii şi mature,
adunaţi la un loc / de aceiaşi chemare, de acelaşi noroc./ Se vorbeşte puţin,/ se schimbă priviri/ căci timpul e scurt,/ doar pentru un ultim sfat,/ un ultim sărut. ...”
Sunt mult prea palide şi prea sărace cuvintele mele, pentru a descrie emoţiile pe care poeziile Madeleinei Davidsohn le trezesc în inima cititorului.
Pentru această creatoare, care-şi exprimă convingător ideile, pentru că sunt pornite din adâncul fiinţei sale şi nu doar de pe buze, poezia este o lumină solară de o limpezime şi o puritate unică.
FLOARE de NISIP
Autor MADELEINE DAVIDSOHN
,,Pentru a fi modern este destul să fii tu însuți pentru că ești, prin forța lucrurilor, omul timpului tău.”
(Virgil Tănase)
Scriitoarea Madeleine Davidsohn, originară din România, s-a născut la Dorohoi unde a absolvit Liceul ,,Grigore Ghica” și apoi Facultatea de Stomatologie la Iași. În 1973, a emigrat în Israel, stabilindu-se în orașul Haifa.
Dispozițiile lirice ale doamnei Madeleine Davidsohn manifestate de timpuriu, s-au materializat într-un volum de poezii ,,Intrare liberă”, foarte târziu, abia în 1999. De atunci, scriitoarea s-a instalat cu autoritate în spațiul literar cu trei volume de proză scurtă și patru romane, cooptată fiind și în diverse organisme literare din România și Israel. Recent, i-a apărut la Editura ,,24 de Ore ” din Iași, într-un format elegant, volumul de versuri ,,Floare de nisip”. Sugestiile de pe copertă – chipul meditativ al unei tinere proiectat pe un vag peisaj deșertic – trimit la conținutul cărții. Volumul este un ,,intermezzo liric” al prozatoarei.
Madeleine Davidsohn scrie versuri din dorința de a se confesa, indiferentă la formă, curent sau modă, într-o sensibilitate degajată și de o sobră sentimentalitate. Poeta nu s-a format în afara timpului; ea a evoluat contemporană cu mișcarea poetică din țară. Anumite note de afectivitate și reflexivitate din poezie, o apropie de mișcarea ,,Neomodernismul” cultivată în epoca anilor `70 de mulți poeți. Indiferența față de forma poeziei (vers liber, alternanțe de rime, strofe inegale, hibridizarea speciilor), elemente de prozaism cotidian, ar putea să o apropie de ,,Postmodernismul” la modă; dar poeta nu manifestă nonconformismul curentului, nu cultivă ironia și pastișa, nu demitizează, încât ea însăși refuză apropierea, cu toate că poezia nu este în răspăr cu moda. Există în structura volumului chiar grupaje de poezii în jurul câtorva repere tematice. Alte spații sunt aleatorii.
Volumul se deschide cu poezia ,,Floare de nisip” care-i dă și titlul. Este o poezie de meditație ce capătă aspectul unui scurt eseu, cu descriere, personaj (sămânța), evoluție și concluzia sub forma unei sentințe gnomice: ,,Învață răbdarea de la flori, muritorule!”, o profundă sugestie a modului cum speranța se naște din deznădejde, așa cum floarea se naște din solul arid. În aceeași notă meditativă, o sugestie metaforică a Pegasului dă definiția celor aleși: ,,În lumea visului.../ Doar dacă ești înaripat.” (Intrare liberă). Ambianța geografică îmbibată cu elemente de deșert sinaitic - Hamsin, Vară fierbinte în Galil, În Pustiul Sinai, dar, mai ales Pe urmele Carmelului – ne spun că Mada s-a mutat într-o altă cultură. Poemul din urmă, ,,Pe urmele Carmelului”, este un poem inițiatic, într-un scenariu pe dos față de povestea Micului prinț a lui A. de Sainte-Exupery, în care băiețelul, țabar este inițiatorul și eul liric este inițiatul într-un univers care i se dezvăluie treptat, simbolizat de Carmel: ,,Văzduhul aducea până la mine / parfumuri neștiute de Orient./ Mă străduiam să înțeleg chemarea, / semnal ce parcă-mi trimitea pământul,.../ Și-am revenit. Cu fiecare dată ,/ Carmelul se dezvăluia încet.” Este o poezie ,,a intrării în labirint” realizată după model clasic, în catrene și rime încrucișate. Câteva repere tematice majore concentrează titlurile unor poezii.
Mitul lui Eros pune în valoare sensibilitatea autoarei și ne arată că poezia devine ,,sunet al ființei” (Rugăciune, Întâlnirea, Urme, Îngerul, Păcatul, Dacă, Singur, Un semn). Fructul oprit în ipostaza îngerului căzut ,, Vai ție!.../ Sărmane înger amăgit / de dor” (Îngerul), se măsoară cu veșnicia ,,...am învățat.../ că dragostea oprită / nemăsurat mai dulce-i / ca nemurirea” (Rugăciune). La chemarea idealului erotic, eul liric evadează dintr-un tipar claustric temporal – ziua - ,,Atunci mă strecor afară, / din ziua care a trecut... / și fug să te întâlnesc.”(Culorile asfințitului). O altă particularitate a liricii erotice a Madelenei Davidsohn este candoarea în registrul faptului divers, care dă cotidianului o treaptă de idealitate ,,Pune ceainicul la fiert să stăm de vorbă / Nicicând n-a fost destulă vreme.../ Îți amintești? Mi-ai pus pe deget un inel / și timpul și-a pierdut măsura./ Iar mai târziu,/ când s-a ivit minunea aceea mică între noi...” (Poemul unei linii curbe). Titlul însuși al poeziei este metafora unei existențe supusă trecerii timpului, a eroziunii. Alteori, autoarea pune întâmplarea să lege destine sub zodia ,,singurătății în doi”:,, Și dintr-o dată,/ din puzderia-aceasta ce se dilată,.../ se desprinde-un drumeț oarecare.../ Este omul pe care-l aștepți numai tu.../ Când, de-odată o răscruce.../ Lângă mine e el? Poate-a fost o greșeală?” Poezia devine radiografia unui traseu domestic de căutări între un ,,El, de ieri și de azi,...” (Interferențe
Mitul lui Kronos în ipostaza ,,fugit irreparabile tempus” vergilian, menit să devasteze ființa umană în marea trecere, (Calendarul, Alunecând în timp, ) crează un mereu disconfort autoarei, până la revoltă: ,,Timpule, de ce-mi furi chipul / fără să te simt? / Barem zâmbetul mi-l iartă, / să mă mint.” Poezia devine strigăt (Regrete). Melancolia trecerii timpului devine poezie într-o extinsă expunere a spațiului ca proiecție a interiorității: ,, S-a răcorit / și sărbătorile-s pe drum.../ dar nu simt nicio bucurie. / Un gând s-a strecurat viclean... / A mai trecut un an” (Paleta ruginie). Obsesia bătrâneții se exprimă metaforic prin cele două măști ale Thaliei – comic (în cazul ei liric) și tragic - trecut și viitor - ,,Un ochi care plânge / și-un ochi care râde / mă privesc...” (Tablou cu natură moartă). Alteori, timpul mitic se întoarce sub forma unor semne ale omului anistoric : ,,Încrustate în inima pietrei, / semne ciudate, hieroglife, / au ajuns la mine. / Poate-i rugăciunea dintâi !”(Rugăciunea dintâi)
Blestemul lui Marte ,,Cumplită a cerului osândă” (Ospăț însângerat) datorat complexităților politice din zonă, face din scriitoarea Madeleine Davidsohn o conștiință istorică acută, exprimată într-un grupaj de elegii ale morții (La oficiul de recrutare, Mor copii, Ospăț însângerat, Ultima rugăciune, Hotar de ură). Un mit născut după ,,Moartea zeilor” a însângerat un petec de pământ de aproape două milenii : ,, ...flori carnivore cresc din tină, / din ura strânsă-n rădăcină”, de mulțimi subjugate de religii pasionale, specifice zonei: ,,Au murit destui întru Alah slăvitul, / Au murit destui în numele crucii / Și-n numele tău sfânt Dumnezeu ” (Mor copii). Îndemnul la demnitate, realizat într-o rimă pereche devine o dureroasă incantație: ,,...nu lăcrima / Nimeni n-ascultă jelania ta.” Elegia capătă accente grave de strigăt de durere pentru tragedia istoriei: ,, ...noi vă facem loc / precum e legea firii .../ dar niciodată, niciodată / invers” (Invers), încât nicăieri în altă parte, mai bine ca în acest grupaj, nu se potrivește definiția lui Nichita Stănescu: ,,...poezia nu este lacrimă / ea este însuși plânsul”.
În aceeași notă a tragicului se înscrie ,,tragicul cotidian” răspândit de ,,zeul automobil”. Poezii pentru cicatrizat sufletul după pierderi personale, învăluie în personificări și metafore marile dureri : ,,...iar timpul a încremenit”(Accidentul). Elegia pentru Dany exprimă durerea mută în construcții eliptice puse în rime perechi : ,,O aripă de înger / porumbel / ducea cu el / un suflet rătăcit / spre infinit...” (Impactul). Proiecția în infinit a unei fecioare, întoarcerea în eternitatea naturii este o chemare de dincolo de fire: ,, Vraja ademenitoare o chema, / ceru-i venea-n întâmpinare / și-o cuprindea...”(Poem în alb).
Poeta își permite libertăți extratematice în tipare prozodice libere, în care versul urmează drumul sinuos al gândului, cu elemente clasice (rimele) și moderne (versul liber); într-un autoportret lirico-dramatic se vede comparată cu: ,,O amforă plesnită / odată plină de speranță / o vioară spartă...” Conotația conceptului ,,roșu”, depozitar de crimă și iubire, de viață și moarte ,, În el mor și se nasc trandafirii...”, se înscrie pe linia ermetismului. (Cântecul Margaretei, dacă nu cumva este o coicidență, aduce în memorie un nume – Dida – de o dureroasă amintire amândurora.)
Versul liber s-a dovedit și o capcană pentru Madeleine Davidsohn, în multe poezii, pentru că prin extinderea pasajelor descriptive și-a trădat arta de prozator; totodată, poezia capătă prin acest procedeu valoarea de proză a interiorității. Procedeul de a încununa finalul celor mai multe dintre poezii cu o concluzie, adeseori metaforă, le apropie de conținutul sonetului, fără însă a realiza și forma acestuia, care este o poezie cu formă fixă. În ciuda aparentei simplități, poezia Madeleinei Davidsohn transmite lucruri de inefabilă subtilitate în spațiul emoției și al înfiorării, leagă emoția de cotidian, ceea ce este însăși esența poeziei. Atunci când are ceva de spus, poezia conferă fiecărui autor un loc al lui în mișcarea generală a unei generații, a unei epoci literare. Cartea ,,Floare de nisip” are toate valențele pentru a deveni un destin.
Haralambrie Holic-profesor-Iași
”Floarea de nisip” a Madeleinei Davidsohn
Gabi Moscovici
Dacă ar pune cineva întrebarea: O cunoaşteţi pe Madeleine Davidsohn? Răspunsul ar fi: Desigur, este o prozatoare de talent, ale cărei cărţi le citeşti întotdeauna cu interes.
Ei bine , nu o cunoaşteţi suficient! Nici eu nu am cunoscut-o, deşi am citit cărţile ei, apărute de când am venit eu în ţară. Aflu acum, cu emoţie şi încântare, că ea este şi o poetă de mare sensibilitate.
Doamna Doctor Davidsohn mi-a făcut onoarea de a-mi oferi o carte de poezii care mi-au mers la suflet. Despre ce scrie Madeleine Davidsohn în poeziile ei? Despre tot ce sufletul ei îi dictează.
Cartea este un monolog al unui autor de o acută sensibilitate, ca o regăsire de sine, ca o privire asupra locurilor şi lucrurilor ce o înconjoară.
Această artistă (pentru că Mada Davidsohn este o artistă într-un sens foarte larg), este o personalitate aparte, deosebit de importantă în deruta pe care o traversăm în prezent, înnobilând realitatea aspră cu lucrările sale.
Prima poezie, „Floare de nisip” este şi titlul cărţii. Ea apare ca o explicaţie a modului cum poezia a cucerit-o treptat pe poetă:
„Ascunsă în nisip /sămânţa/ a aşteptat smerită / prima ploaie. / A aşteptat o toamnă/ Şi-o iarnă secetoasă, / a aşteptat să iasă, / cu stăruinţă şi răbdare /să nască-n primăvară, / floare./ Învaţă răbdarea de la flori,/ muritorule!”
Natura Israelului a cucerit-o treptat pe poetă şi ea a învăţat s-o iubească. Uneori iubirea pentru natura Israelului se împleteşte cu o uşoară nostalgie după natura mioritică de unde a venit Mada Davidsohn.
Iată ultima strofă din poezia ”Pe urmele Carmelului”:
„Cărările cu spini de brad şi tisă/ îmi deveniseră apropiate, dragi/ doar umbreluţele de maci, închise,/ din când în când păreau a fragi.”
Aceeaşi nostalgie luminoasă în poezia ”Iarna în Israel”:
„De trei zile plouă-ntruna/ iarnă rece, iarnă udă, iarnă cu copacii verzi./ De trei zile stau în casă/ şi simt că mucegăiesc/ ghemuită în fotoliu/ şi-n halatul de molton/ până-o să mă-nebunească/ răpăitul monoton. / Şi-mi doresc... ce utopie.../ îmi doresc numai atât/ puritatea iluzorie/ de omăt.”
Un subiect drag poetei sunt serile de sărbători, cu duioşia şi măreţia amintirilor:
„...Aficomanul aşteaptă în sertar/ să-l căutăm,/ E totdeauna în acelaşi loc,/ ca să-l găsim uşor, / dar noi jucăm acelaşi joc,/ sertarele le răscolim/ an după an.”
(„Seara de Paşte”)
Alte poeme sunt închinate dragostei:
„Când noi ne-am întâlnit, / precum era înscris în stele, / pământul s-a oprit din drum. / Iubirea, unica din lume, / aşa cum pare-ntotdeauna,/ acelora ce se iubesc...”
(„Perpetuum mobile”)
Sau, acelaşi subiect în „Poemul unei linii Curbe”, despre liniştea şi calmul unei iubiri ajunse la maturitate.
Călătoriile poetei şi-au găsit şi ele locul în creaţiile ei.
Regret că spaţiul unui articol nu-mi permite să exemplific mai mult. Mă voi opri însă, asupra unui subiect tragic şi dureros , prezent mereu în cele mai impresionante poezii ale Madeleinei Davidsohn: războaiele noastre şi despărţirile dureroase de soldaţii pieriţi în luptele pentru apărarea Israelului:
„Nu plânge inimă, te fă de piatră/ nu te mai frânge, nu lăcrima/ nimeni n-ascultă jelania ta. / Pleacă din piept, te-ngroapă-n ţărână, / Înoată prin marea de sânge. / Au murit destui întru Alah slăvitul,/ Au murit destui în numele crucii/ Şi-n numele tău sfânt Dumnezeu / Nu plânge inimă, urlă cât poţi/ Trezeşte-mi străbunii din morţi / Să ne apere pruncii”
(„Mor copii”)
Aceleaşi gânduri, aceeaşi durere strigată din sufletul oricărui părinte despre drame împotriva firii, ca în poezia „Invers”:
„Credeam că numai timpul ne desparte/ voi creşteţi, noi vă facem loc/ precum e legea firii/ şi mersul ei în univers/ dar niciodată, niciodată- invers”.
Tot în aceeaşi notă dramatică este şi următoarea poezie: „La oficiul de recrutare” (fragment):
„O mare de lume,/ o mare de nume,/ figuri/ Copii şi mature,
adunaţi la un loc / de aceiaşi chemare, de acelaşi noroc./ Se vorbeşte puţin,/ se schimbă priviri/ căci timpul e scurt,/ doar pentru un ultim sfat,/ un ultim sărut. ...”
Sunt mult prea palide şi prea sărace cuvintele mele, pentru a descrie emoţiile pe care poeziile Madeleinei Davidsohn le trezesc în inima cititorului.
Pentru această creatoare, care-şi exprimă convingător ideile, pentru că sunt pornite din adâncul fiinţei sale şi nu doar de pe buze, poezia este o lumină solară de o limpezime şi o puritate unică.
Madeleine Davidsohn: "Învaţă-mă să trăiesc"
Noua carte a Madeleinei Davidsohn are un subiect pe care l-au abordat mai puţini scriitori. De altfel şi stilul ei original frapează întotdeauna.
Despre cartea "Învaţă-mă să trăiesc" s-a scris imediat după apariţie şi aici, în Israel şi în România, scriitoarea lansându-şi cartea cu mare succes.
Nu voi face o analiză literară a romanului. Au făcut-o înaintea mea specialiştii, critici literari cunoscuţi. Eu vreau doar să-mi exprim admiraţia faţă de varietatea subiec-telor pe care le-am întâlnit în cărţile acestei scriitoare, pentru modul cu totul original de a trata subiectele. Cărţile ei te "prind", le presimţi miracolul, ca să folosesc o expresie a cunoscutei eseiste Ioana Pârvulescu.
Stările emoţionale descrise în cartea pe care am citit-o nu de mult, sunt exprimate cu forţă şi totuşi cu multă delicateţe. Există şi revolta pentru tot ce a urmat după perioada războiului, dar răzbate şi o undă de duioşie, o rază de speranţă pentru soarta eroilor săi, care-şi caută un nou drum în viaţă.
Deşi medic, structura Madeleinei Davidsohn este până în măduva oaselor a unui scriitor de calibru. Cartea ei provoacă stări de abisuri, dar şi de înălţări ale personajelor. Găsim în scrisul ei ceva din Mircea Eliade, dar pe un puternic fond emoţional datorat realităţilor descrise.
În romanele ei coabitează armonios fantasticul cu realitatea. În acest roman se poate întâmpla orice, oricând, totul pe un filon real. O realitate crudă pentru cei care, scăpând din lagărele morţii, reuşesc din fărâme să-şi reconstriască o nouă viaţă, să -şi regăsească locurile natale, locuinţele, prietenii.
Aşa cum s-a întâmplat cu Aron, personajul principal. Întoarcerea lui acasă este semnificativă în acest sens: recunoaşterea unor obiecte scăpate ca prin minune de urgia războiului, regăsirea unor lucruri dragi. Trecând din cameră în cameră, îl năvălesc amintirile: familia, soţia iubită, copilul bolnav de tifos care la numai 12ani a "trecut graniţa vieţii "şi a fost aruncat de soldaţi în groapa comună, pregătită să "înghită oameni”. A urmat şi bunica Sali în aceeaşi groapă.
Gânduri dureroase îi amintesc lui Aron viaţa care acum era făcută ţăndări. Oare Aron va putea lua de la capăt totul, alcătuind din fărâmituri o nouă viaţă?
Apariţia neaşteptată a ţigăncii care se afla în casa lui, pune pentru moment capăt gândurilor dureroase. Cine este acest personaj formidabil cu un nume ciudat -Zita, dar căreia în şatră i se spunea... Găsita? Cine o fi găsit-o, unde, în ce condiţii? Totul este la început învăluit în mister, un mister pe care scriitoarea îl va dezlega într-un mod caracteristic stilului ei. Şi astfel, cartea te prinde şi nu o mai poţi lăsa din mână.
Viaţa (sau ce a fost cândva o viaţă), începe să se depene, să se aşeze ca într-un puzzle, în care fiecare element îşi caută şi-şi găseşte locul.
Şi Madeleine Davidsohn ne povesteşte toate amănuntele, toate surprizele, toate coincidenţele.
Pentru Aron trecutul era mort. El încearcă să meargă mai departe, îşi găseşte un serviciu. Zita-Găsita va continua să fie omniprezentă în casa amintirilor.
Se va dovedi că nimic nu este întâmplător. Acest fapt îl ştim şi din alte scrieri ale autoarei. Toate se explică, toate au o bază reală.
Emoţionante sunt şi amintirile eroului legate de soţia lui pe care o adorase. Apoi drama pierderii ei în pădure, în încercarea lor de a fugi din coloana supravieţuitorilor lagărului.
Şi soţul va fi cel care, după ce ea îngheţase complet, o va îngropa cu mâinile lui acolo, sub un copac. Fapte îngrozitoare, situaţii care l-au marcat pe eroul nostru.
Un alt eveniment incredibil îţi taie respiraţia: Reîntâlnirea lui Aron cu Leon, cel ce fusese deportat cu familia în Transnistria.
Anuţa, soţia lui Leon, îşi pierduse minţile în urma dispariţiei fetiţei lor în condiţii neelucidate, şi umbla peste tot cu o pătură veche la sân, închipuindu-şi în mintea ei rătăcită, că-şi leagănă fetiţa.
Un scriitor, prieten cu Leon, va scrie o carte despre dragostea dintre Anuţa şi Leon şi va lăsa manuscrisul lui Leon. Conţinutul acestui roman (ca un fel de poveste în poveste ) va desluşi toate tainele cărţii : vom afla cine este Zita, care va fi "găsită "de ţigani şi crescută în şatră de mama Fira.
Leon ia hotărârea de a pleca în Palestina acelor vremi. Aron se va alătura acestei idei. Ba mai mult, el găseşte într-un loc ascuns din casă, monezi de aur, ascunse de bunica Sali, cu ajutorul cărora cei doi prieteni îşi vor putea îndeplini visul.
Dar ce se va întâmpla cu ţiganca, cine este ea de fapt? Bătrâna Fira va dezlega nodul evenimentelor. Zita, de fapt pe numele adevărat Zâna, se dovedeşte a fi chiar fiica lui Leon, pe care Anuţa, cea cu minţile rătăcite, o legăna la sânul ei.
Se petrec coincidenţe, surprize neaşteptate, întâmplări aproape incredibile... Şi totuşi, Madeleine Davidsohn ne poartă în mod uluitor prin toate acestea, explicând totul, demonstrându -ne că viaţa este plină de surprize şi că se poate întâmpla oricui, orice, oricând. Totul este cât se poate de real. Zita -Zâna va da un nou sens vieţii lui Aron.
Pregătirile pentru plecarea spre Palestina, semnificând un nou început, vor încheia această carte care te ţine cu sufletul la gură şi în care totul este construit pe filonul unor realităţi perfect posibile.
Sunt tentată să închei reluând spusele cunoscutei scriitoare Ioana Pârvulescu : "Există cărţi de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat si totuşi le duci atât de tare dorul ... sau cărţi cărora le-ai presimţit miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată..."
Un asemenea miracol am avut prilejul să întâlnesc în cartea Madelenei Davidsohn.
Poezia şi proza Madeleinei Davidsohn sunt foarte apreciate de cititori şi de criticii de specialitate. Opera sa a născut nenumărate ecouri...
Iosef Eugen Campus, autor şi critic literar: „Se pare că acest sfârşit de veac şi de mileniu se ambiţionează să scoată la lumină, în Israelul de limbă română, câteva condeie care trăiau paşnic şi pe tăcute lângă noi, fără a da de bănuit că umblă noaptea pe hârtie ..."
Analizând volumul de proză „Întinde mâna zilei care vine", Iosef Eugen Campus apreciază:
„Ca şi romanticii germani, ca şi Mircea Eliade, în proza sa prozatoarea noastră împleteşte în mod firesc realul cu fantasticul. Fantasticul este integrat realului. Din când în când se deschide o poartă minunată şi miraculosul ne învăluie cu căldura lui mirifică. Fantasticul şi realul sunt, aş spune, două expresii ale aceleiaşi esenţe.”
Criticul literar Ioan Cristofor, despre acelaşi volum şi autoarea lui:
„Fineţea figurării unor medii diverse, simplitatea rafinată a constucţiei povestirilor o recomandă pe Madeleine Davidsohn ca pe un scriitor autentic."
Alexandru Mirodan, dramaturg, publicist, istoric literar, traducător şi autor al prefaţei la volumul de versuri „Intrare liberă" şi criticul Elena-Ester Tacciu, poetă, eseistă, traducătoare, critic şi istoric literar despre poezia Madeleinei: „directă, adresându-se cititorului fără ascunzişuri, într-o rimă dulce, muzicală."
Elena-Esther Tacciu:„Fără a fi constrânsă de prestigii consacrate, fără a fi tributară modelor şi modelelor, poeta ne spune „pasul”, cum se zice, fără reţineri că va fi numită sentimentală …"
Mihai Batog-Bujeniţă, fost pilot de avioane supersonice şi actual scriitor de literatură umoristică aflat în fruntea Academiei Libere „Păstorel“: „Am citit, de fapt, am savurat zilele acestea scrierile doamnei Madeleine Davidsohn, având plăcerea nu numai a unui stil distins şi coerent, ci şi a unei frazări elegante, cu superbe arcuiri prin sensibilităţi şi subtilităţi lingvistice. În concluzie, un scris absolut specific oamenilor cu o solidă cultură, adică acei puţini care pot, la modul inteligent, să construiască o intrigă imposibil de refuzat implicării emoţionale a cititorului."
„… Madeleine Davidson este o scriitoare cu o mare forţă a naraţiunii, cu o uriaşă capacitate de a crea, inteligent şi cu o fineţe absolut specifică, o intrigă cu multe subtilităţi prin care evoluează personaje complexe, perfect conturate în doar câteva cuvinte. Şi acesta fiind un secret al autoarei. Ştiinţa de a scoate din cuvânt exact cât şi ce trebuie să exprime în locul şi în situaţia creată. Aceasta, sunt convins, fiind şi ea o magie care se mai numeşte şi talent. "
Aura Christi, poetă, prozatoare şi traducătoare: „Madeleine Davidsohn are lejeritatea şi familiaritatea lucrurilor arătate la lumina zilei de creatorii obiectelor artizanale, confecţionate cu o artă moştenită din tată în fiu, ce-şi transmit reciproc secretele meseriei, trucurile ştiute exclusiv de membrii clanului de meseriaşi.”
Carol Isac, publicist: „Cartea de debut a poetei Madeleine Davidsohn, „Intrare liberă" este ca o scrisoare trimisă unui adresant cunoscut ... Poeta nu forţeaza ştacheta posibilităţilor, este corectă până la limită cu foaia de hârtie din faţa ei şi acesta este şi meritul pe care îl apeciem de la prima la ultima filă a volumului. Are un cult statornic pentru ordinea clasică a poeziei; versul alb, construcţiile fanteziste, metafora căutată nu intră în arsenalul ei poetic. Redescoperim, cu nostalgie, muzicalitatea ritmului, cadenţa rimei, rotunjimea perfectă a versului. Văd aici o ordine interioară care limpezeşte perioadele de derută."
„Povestirile din volumul „Întinde mâna zilei care vine" de Madeleine Davidsohn, recent apărut, continuă afirmarea în câmpul literaturii a unui autentic talent apreciat de la debutul în poezie în urmă cu doi ani, cu volumul „Intrare liberă"…"
„Este o adevarată bucurie să afli că nu departe de tine – deşi astăzi distanţele sunt înghiţite rapid – a apărut un poet care are ceva de spus şi încă cu miez şi farmec şi nu poate fi bănuit că exersează numai cu o senină gratuitate ..."
Criticul Eveline Fonea: „Madeleine Davidsohn ne dăruie un mănunchi de versuri, mărturisiri sincere şi vise, căci în lumea visului nimeni – ne spune poeta – nu-ţi cere „biletul de intrare” („Intrare liberă"), trebuie doar să fie înaripat ... Aşteptăm noi apariţii, fiind siguri că poeta este învestită cu har creator."
Marius Mircu, reporter, redactor, scriitor și istoric: „Mi s-a umplut casa de lumină, de culoare, de poezie, de când am căpătat de la Madeleine Davidsohn din Haifa, cea binecuvântată şi din punct de vedere cultural-românesc, volumul ei recent „Intrare liberă", „cartea unei debutante”, cum se spune în prefaţă."
Dr. Valeriu Mihaila, autor de scrieri în revista Viaţa medicală: „Popasuri în luma magică a „Madei" Davidsohn"
Dr. Slomo Leibovici Laici, preşedintele A.C.M.E.O.R. („Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România”) despre „Amuleta şi alte stranii povestiri": „Povestea scurtă este un gen literar pretenţios. Să redai în cîteva pagini doar întălniri, întâmplări şi ,,alte stranii povestiri" necesită talent, de aceea nu mulţi se aventurează să scrie în acest gen. Bravo autoarei."
Iulia Deleanu, jurnalist la revista Realitatea Evreiască: „Un mod de a ne depăşi tragediile"
Ion Ştiubea, moderator la Radio Kol Israel: „O fină intuire a meandrelor critice ale personajelor sale."
Roni Căciularu, poet, prozator, publicist și editor: „Cine vrea să să privească cerul acesta al culturii contemporane vede scrierea Madelenei Davidsohn strălucid şi înaintând elegant şi sigur, pe orbită.”
Biti Caragiale, jurnalist și publicist: „Toate aceste carţi ale admirabilei scriitoare dovedesc o adevărată vocație de povestitor. Madeleine ştie poveşti, dar mai ales ştie cum să le spună ca să te prindă în vraja lor. Imaginarul ei literar este întreţinut cu o continuă inventivitate, surprinzându-l pe cititor prin crearea unor întâmplări şi situaţii care par venite din domeniul miraculosului. Cu un ochi fin de observator, într-un limbaj simplu, dar plin de mlădiere, autoarea creează o galerie de personaje de mare autenticitate. Acestea reușesc să iasă din capcanele ivite în calea lor prin dragoste și umanitate."
Invata-ma sa traiesc, de Madeleine Davidsohn Editura Vremea, Bucuresti, 2012
In Cuvant-inainte la acest volum, jurnalista Biti Caragiale apreciaza ca Mada Davidsohn dovedeste cu toate cartile publicate pana in prezent, “o adevarata vocatie de povestitor” si spune ca romanul de fata “este captivant, o poveste in care cititorul va recunoaste prin ipostazele personajelor adevaruri ale vietii, realitati prihologice.”
Autoarea s-a nascut la Dorohoi in 1944, la numai doua luni dupa ce parintii sai, tatal -avocat si mama – farmacista, evrei, au revenit in Romania, dupa ce au fost eliberati dintr-un lagar transnistrean. Absolventa a Facultatii de Stomatologie din Iasi, Mada Davidsohn a emigrat impreuna cu sotul ei, de asemenea medic, in Israel, in anul 1973.
Talentul pentru scris si pasiunea de a se exprima prin cuvant i-au definit viata in paralel cu exercitarea profesiunii si cu implinirea in familie. Astfel incat pana in prezent au vazut lumina tiparului volumele: “Intrare libera” (versuri) – 1999 (prefata Alexandru Mirodan, „Întinde mâna zilei care vine” (proza) – 2001 (Ed. Libra – prefata si postfata Tania Lovinescu si Ioan Cristofor), “Al cincilea anotimp” (proza) – 2003 (Ed. Fundatiei Libra – prefata si postfata George Balaita si Romul Munteanu), “Femeile noptii” (roman) – 2006 (Ed. Libra – prefata Aura Cristi), “Paradisul ratacitilor” (roman) – 2008 (Ed. Ideea Europeana), “Numaratoare inversa” (roman) – 2010 (Ed. Vremea), “Amuleta si alte stranii povestiri” – 2010 (Ed. Hasefer) si cel mai recent, acest “Invata-ma sa traiesc”.
Toate aceste volume s-au bucurat de aprecierea favorabila a criticilor de specialitate si deopotriva, de premii literare.
Dupa cum a subliniat si Silvia Colfescu, directoarea Editurii Vremea, cu prilejul lansarii acestui volum, la Gaudeamus, dar si la Libraria Sadoveanu in 27 noiembrie 2012, autoarea a simtit “datoria evocarii” unei tragice experiente de viata purtand amprenta Holocaustului, dar a dus la capat acest imbold, incarcandu-l cu un mesaj de “optimism profund uman”.
Experienta a milioane de evrei, tigani si multe alti ostracizati in lagarele de concentrare ale celui de-al Doilea Razboi Mondial este intruchipata in figura centrala a romanului, Aron Siegler, in jurul acestuia evoluand si alte personaje emblematice, unele supravietuitoare, altele pastrate doar in amintire si evocate cu puterea iubirii si a neuitarii.
Cum poti supravietui pierderii familiei (mama, sotie, copil), cum te poti intoarce cale lunga si plina de primejdii inapoi in oraselul moldovenesc, in casa care adaposteste inca umbrele si gesturile si cuvintele si amintirea celor dusi si sa nu te simti gol si pustiit… Cuvintele mamei Sali fac parte “din navala amintirilor” lui Aron: “O sa treaca, dragii mei, totul e sa ne tinem firea si sa avem rabdare. Razboaie, revolutii… Cate pogromuri, cate necazuri a mai apucat generatia mea… O sa treaca si asta.” Sau cuvintele fiului sau Val, pe patul de moarte din baraca lagarului: “ Uitati-va bine la mine, ca sa nu ma uitati. Daca o sa ma uitati voi, cine o sa-si mai poata aminti de mine, cine o sa mai stie ca am existat?” Intors in Romania muscat de gerul iernii transnistriene, “primavara il inebunea (…) i se parea o nelegiuire, asa cum navalise peste el, intinerind si inflorind cu nerusinare tot ce-i statea in cale, trezindu-i amintiri si mai ales regrete.”.
Madeleine Davidsohn
Impreuna cu “pasii istoriei” derutanti dupa 23 August in fiece sector si activitate, in fiecare viata si mental, Aron isi traieste propria deruta si sfarseala psihica.
“Nu exista leac pentru singuratate. (…) Poate e de preferat sa te urci la etaj, sa te apleci peste balustrada, te salti putin din picioare si plonjezi cu bratele in laturi si piciaorele stranse sub tine. Te gandesti ca esti pasare..” se lamenteaza Leon, mai varstnicul prieten si concitadin, scapat si el din lagar, dar pe cale sa-si piarda sotia, grav bolnava de tuberculoza. .
“Nu o data am crezut la fel ca tine. Dar asta ar insemna ca ei au castigat cu adevarat razboiul. Supravietuirea noastra e infrangerea lor.” reprezinta raspunsul lui Aron, reprezinta optiunea lui. O optiune asumata! Instinct de conservare? Respect pentru viata care ne este data sa o traim pana la capat? Respect pentru traditia religioasa? Impreuna toate acestea?
Personajele romanului isi rascumpara viata prin speranta si iubire. Tanara Zita crescuta de suflet intr-o satra de tigani este miracolul care reaprinde increderea in ziua de maine pentru Aron si pentru Leon. O zi de maine care ii va duce catre o viata noua, catre Palestina, catre locul pe care de pe acum il simteau “locul lor”. “E atat de greu sa fii singur … (ii spune Aron Zitei). Ani de zile am trait cu imaginea unei femei unice, am crezut ca numai alaturi de ea imi voi afla fericirea. O cautam si credeam ca fericirea inseamna casa, sotia si copiii. Astazi nu mai caut. Nu-ti cer dragostea. Te-ai ivit in calea mea nechemata, neasteptata, pot spune chiar nedorita. Dar ai fost pentru mine semnul regasirii atunci cand eu cautam semnul mortii. Daca ai vrea, am putea ramane impreuna, sa traim, sa ne ajutam unul pe celalalt”
O naratiune cursiva in care planuri actuale se intersecteaza cu povesti triste ale inceputului de secol 20, in Polonia, Rusia si Romania …imagini de-a dreptul cinematografice ale unei lumi marcate de teama si de iubiri si de vieti pierdute in inclestarile istoriei. O lume construita cu mare maiestrie plastica si psihologica de Madeleine Davidsohn, cu stiinta sufletului omenesc si cu o aplecare speciala catre acele “intamplari” binecuvantate aranjate de soarta si pe care le numim adesea miracole. De fapt sunt lucrari ale vietii, implinite din bunatate, dragoste, prietenie, empatie si sperante simple si caracteristice omului.
Madeleine Davidsohn
Si mai are ceva in plus acest roman, ceva despre care ne marturiseste chiar autoarea: “Ani de zile m-a urmarit ideea ca trebuie sa scriu acest roman. Despre holocaust si ororile acelei perioade exista nenumarate carti. Reintegrarea supravietuitorilor in societatea din care au fost alungati, ostracizati, condamnati la moarte, de fapt o problema la fel de majora, a fost abordata mult mai putin in literatura actuala. Invata-ma sa traiesc isi propune tocmai aceasta tema.” De altfel, cartea este “dedicata parintilor si surorii mele, care au supravietuit holocaustului”.
Fraza autoarei este bogata si daruita cu multa plasticitate evocatoare: “Mergea la pas, strabatea orasul plin de vuiete. Il vedea si nu-l vedea. Insa orasul, asemenea unui animal trezit din hibernare, tropotea, il tara dupa el, ii impunea ritmul, impotriva izului de sange si de moarte care inca se mai resimtea.”
… si adesea fraza este de-a dreptul “colorata”: “Dintr-o miscare, Zita se arunca in pat, sub plapuma, cu fata la perete si cu plansul galgaindu-i in gat. <’Tu-i pastele ei de viata>, murmura printre sughituri”.
Autoarea ni se destainuie: “Toate scrierile mele sunt rupte din mine…
Sunt un om la fel ca oricare altul, poate numai cu singura diferenţă că am simţit încă de timpuriu nevoia unei lumi parelele cu cea de toate zilele, o lume imaginară numai a mea, în care să-mi pot dezbrăca halatul de medic, ba chiar şi halatul de casă, fără să-mi fie jenă de ridurile sau imperfecţiunile mele.
Sunt un doctor care scrie, pentru că prin profesia sa are privelegiul de a se afla în vecinătatea sufletului uman dezbrăcat de orice artificii. Sufletul omului vorbeşte, povesteşte poveşti fără număr. E destul să-ţi pleci urechea. Pentru unii, el râmâne mut. Pentru alţii, el este un izvor nesecat de inspiraţie. “
Va recomand acest roman, in paginile caruia veti descoperi un scriitor valoros.
v\:* {behavior:url(#default#VML);} o\:* {behavior:url(#default#VML);} w\:* {behavior:url(#default#VML);} .shape {behavior:url(#default#VML);} Madeleine Davidshon, un magician al cuvântului
Priveam, demult, cu ochi de copil, cum un iluzionist rupea o banală hârtie, arunca bucăţelele în pălăria fără de care nici nu se poate concepe un număr de iluzionism, apoi scotea de acolo un buchet de flori, odată cu suspinele de încântare din piepturile noastre. Nu era numai inocenţa de vină pentru frumoasa iluzie, ci şi dorinţa, mereu prezentă în inimile tuturor, ca lucrurile să de sfârşească bine. Happy-end-ul este o trebuinţă intimă, o nevoie profundă de a crede că în viaţă totul se sfârşeşte cu bine chiar dacă, în realitate, de multe ori, nu este deloc aşa.
Această banală întâmplare din viaţă mi-a venit în minte după ce am terminat de lecturat cartea cunoscutei dar şi fermecătoarei scriitoare, Madeleine Davidshon: Învaţă-mă să trăiesc. Sigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, precum în numărul de iluzionism despre care am vorbit, întrucât textura unui roman unde evoluează, în prim plan, numai trei personaje, dar pe fundal este desfăşurată o epopee a acelor ani de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, poate fi o grea încercare pentru orice scriitor şi un exerciţiu de stil care necesită adevărate tururi de forţă narativă.
Debutul acţiunii se plasează într-o vreme în care furia ucigaşă cuprinsese lumea, transformând societăţile bazate pe reguli şi conduite în adunături complet debusolate, continuu terorizate, unde valorile sociale şi culturale par spulberate de o incredibilă şi de neînţeles nebunie. Aceasta este lumea în care personajele cărţii îşi trăiesc destinul deşi mult mai bine ar putea fi numit calvar. Aici se impune totuşi o discuţie mai amplă.
Cum în ultimii ani am citit mult din operele scriitorilor evrei de limbă română, aflaţi în Israel sau în alte ţări, a remarcat un interes deosebit al acestor creatori pentru două mari evenimente cu care ei, sau rudele lor, s-au confruntat. Primul este tragedia, greu de înţeles şi acum, după mai bine de o jumătate de secol, prin care acest popor a fost obligat să trecă în acel nefericit deceniu al-V-lea al secolului trecut, iar al doilea este epopeea desprinderii de locurile natale şi emigrarea în Israel, văzută în general ca un fapt bun, condiţionat de o multitudine de factori externi şi interni, dar implicând, aşa cum ei chiar recunosc, o serioasă traumă emoţională. Acest fel de a căuta să transmiţi adevărul istoric, de multe ori cumplit, sau măcar traumatizant, este o lecţie de înţelepciune şi responsabilitate faţă de generaţiile care nu au cunoscut direct evenimentele. Dar şi un absolut necesar avertismet că uitarea ne-ar face să repetăm greşelile. Şi, din păcate, multe din evenimentele zilelor noastre, probează faptul au foarte multă dreptate!
Prin urmare, romanul debutează cu fuga din lagăr a personajului Aron, după cumplitele experienţe ale pierdeii copilului, soacrei, dar şi a soţiei, sosirea în oraşul natal, ba chiar în casa părăsită forţat în urmă cu mai mulţi ani şi încercările de a se dumiri în ce lume a ajuns. Nimic nu mai seamănă cu ceea ce lăsase în urmă, totul era pericol şi suspiciune, iar moartea pândea, la fel ca şi în lagăr, la orice colţ, fiindcă războiul nu se terminase încă. Un timp devine prizonier în propria sa casă, sfâşiat de amintiri, dar şi la cheremul unei ocupante abuzive a locuinţei, o „ţigancă” cam bizară şi greu de descifrat, fiinţă ce emană un farmec misterios, balansând între bunăvoinţă, ameninţare sau compasiune, dar şi o posibilă trădare, totuşi un personaj fascinant, complex şi bine racordat realităţilor cotidiene ale vremii.
Consider că autoarea a scris aceste pagini, cam aşa cum se scriu paginile de literatură adevărată, îmbinând armonios amintirile unor întâmplări petrecute demult cu acel atât de necesar element ficţional, ca potenţator emoţional al acţiunii. Faptul că Madeleine Davidshon reuşeşte să creeze acel fior al autenticului, să te transporte pe tine, cititorul, cel care acum stai comod în fotoliu, într-o lume a nesiguranţei, a pericolului iminent, a foamei, a incertitudinii că vei mai apuca ziua de mîine şi a disperării, ţine şi de talent, dar şi de o admirabilă capacitate de a găsi exact cuvintele, uneori jargoane, cu care autoarea reuşeşe să ne convingă de adevărul celor povestite. Forţa narativă creează o stare de emoţie literară suficient de puternică pentru a te simţi exact în pielea personajului, te face să simţi parcă mirosurile, senzaţiile tactile şi nu de puţine ori, chiar spaimele lui. Nu mă miră această reuşită fiindcă Madeleine Davidshon este o scriitoare cu multă experienţă, dar şi cu un fel special de a-şi spune părerile, într-un fel autoritar prin fermitatea frazărilor, cu acea forţă pe care ţi-o dă conştiinţa faptului că scrisul tău trebuie neapărat să ajungă la inima cititorului. Pe scurt, este vorba, aşa cum am mai spus-o, de talent!
Desigur, în nota binecunoscută scrierilor Madeleinei Davidshon, prin toată naraţiunea pluteşte un mister, un fel de incertitudini, de alunecări bine dirijate de autoare spre necunoscutele acestei lumi, necunoscute care scapă explicaţiilor. Iar până la urmă se dovedeşte că un miracol este cel care schimbă fundamental viaţa personajelor principale. Să nu ne aşteptăm însă la o intervenţie divină de tipul celor pe care le vedem la emisiunile de divertisment ale televiziunilor, sau una de tip hollywoodian cu efecte sonore şi jocuri de lumini. Nu, tot ca de obicei, autoarea, subtil şi foarte discret, intoduce în acţiune un mic obiect, un artefact, o mezuza, amuleta pe care evreii o pun deasupra intrării în casă cu rol protector. Fără îndoială, suntem tentaţi să gândim, o simplă superstiţie, aşa cum sunt multe altele! Asta dacă nu crezi că ea, amuleta, ar putea fi totuşi funcţională. În roman, printre podoabele pe care, conform tradiţiilor etniei, „ţiganca” le poartă la gât este şi această mezuza, dar şi o plăcuţă cu un înscris misterios, nedesluşit niciodată de membrii şatrei din care face parte. Şi, cu multă măiestrie, autoarea face ca la un moment dat în jurul acestor artefacte să pivoteze întreaga acţiune, iar ele să devină cheia de boltă a schimbărilor benefice care se vor produce în viaţa personajelor implicate direct sau mai puţin direct.
Personal mi s-a părut strălucită ideea, dar şi maniera în care autoarea reuşeşte să întoarcă o acţiune spre un final fericit, un final în care cei implicaţi îşi regăsesc (simţi şi că ei merită asta), nu numai rostul vieţii ci şi „casa”. Casa, într-un sens mai larg, adică acel spaţiu de referinţă unde omul să se poată simţi în siguranţă, acolo unde reuşeşte, în sfârşit, să scape de obsesia supravieţuirii în prezent şi să gândească spre viitor.
Într-un mod simplu, dar fermecător, Madeleine ne spune că atunci când nu ne pierdem speranţa întreg universul conspiră pentru a ne împlini visurile. Prin urmare, am un singur îndemn către cititori: Nu rataţi experienţa unei lecturi care vă face să priviţi cu încredere către ziua de mâine oricât de greu vă este astăzi. Madeleine, în mare ei generozitate, vă oferă minunate cuvinte de încurajare, excelent prinse în acest fascinant roman.
Mihai Batog-Bujeniţă
Despre destin de la A la Z
Am revenit la universul personajelor magnetice ale doamnei Madeleine Davidsohn după o îndelungată absenţă din lumea poveştilor scrise. Revenirea s-a produs însă imediat şi mi-a produs o satisfacţie estetică şi intelectuală pentru care îi mulţumesc autoarei. Am citit noul roman imediat şi, ca la fiecare nouă apariţie a unei lucrări semnate Madeleine Davidsohn, m-am grăbit să împărtăşesc şi altor cititori din gândurile pe care ţi le naşte o astfel de lectură.
De la trecerea la roman, scriitoarea continuă să ne surprindă cu noi personaje literare la fel de vii şi cu analize pertinente ale experienţelor de viaţă ale acestora.
Consider că romanul „Învaţă-mă să trăiesc” a satisfăcut atât orizontul de aşteptare intra-literar prin structura sa fără fisură, cât şi pe cel extra-literar (social), răspunzând aşteptărilor lectorului.
Încercând o scurtă privire asupra structurii romanului, voi face referire la câteva elemente ale structurii sale de rezistenţă:
Debutul şi finalul
Bine echilibrate, ele susţin un anume tip de libertate care evoluează de la cea fizică (eliberarea din lagăr) la cea spirituală, cu acceptarea ultimă a destinului. Eliberarea eroului se produce treptat până la recuperarea puterii de a merge mai departe şi de a accepta viaţa cu ce mai are ea de oferit.
Numele personajelor centrale
Între A(ron) şi Z(ita), cu profiluri clare şi complete, celelalte personaje poartă nume care le reprezintă şi care se auto-construiesc din suma de calităţi, nobleţe şi duioşie pe care le degajă. Există în roman şi personaje fără nume precum funcţionarele, birjarul, dar şi acelora, în dragostea ei pentru oameni, Madeleine Davidsohn le conferă cel puţin trăsături agreabile (ex. fata de la birou, blonda ştearsă căreia autoarea îi „confecţionează” un fular albastru de lână pentru o pată de culoare necesară).
Locul şi rolul personajelor
Introducerea personajelor pe scena poveştii de viaţă este gradată şi echilibrată, fiecare dintre ele deţinând locul şi primind timpul necesar pentru a se exprima sau pentru a completa profilurile eroilor centrali. Dialogul dintre personaje este viu, concentrat în fraze scurte, fără balastul vorbei lungi şi dau măsura înţelepciunii şi a experienţei acumulate în anii greu de uitat ai Holocaustului. Trimiterea la personaje istorice şi la personalităţi politice ale veacului trecut, inserarea unor titluri de gazete ale vremii explică pe scurt celor tineri şi reaminteşte celor maturi că războiul şi dramele pe care acesta le-a lăsat nu se pot şterge din memoria individului şi a societăţii chiar atunci când supravieţuirea pare lucrul cel mai de preţ.
Elementele-surpriză
Aşa cum ne-a obişnuit, Madeleine Davidsohn introduce – exact atunci când este locul şi cazul – elemente fantastice (sau nu), miracole, speranţă. Se foloseşte în acest caz de obiecte rituale (mezuza), de bijuterii de familie transmise din generaţie în generaţie, de întorsături de situaţie binevenite, prin care pune la încercare puterea de anticipare a cititorului şi nerăbdarea sa de a afla finalul poveştii.
Romanul „Învaţă-mă să trăiesc” trebuie citit pentru că are de oferit oricărui tip de cititor măcar un amănunt sau un sentiment asupra căruia să mediteze.
În era vitezelor de orice fel, relatări adevărate, citite sau redate de oameni din generaţiile martore la evenimente istorice merită atenţia noastră.
Clava Ghirca
Kfar Saba
Ianuarie 2013
Clava GHIRCA a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca în 1989.
În România, a lucrat ca profesoară de limba franceză timp de 10 ani, în aceeaşi perioadă traducând din limbile franceză şi engleză şi colaborând la editarea unor cărţi publicate de Editura Hiparion din Cluj-Napoca.
Din 2004 trăieşte în Israel, unde traduce din franceză, engleză şi ebraică. Este membră a I.T.A. (Asociaţia Traducătorilor din Israel). Împreună cu Nicole Pottier a tradus un număr apreciabil de autori români contemporani în limba franceză (www.transliterra.weebly.com). Traduceri, comentarii şi articole diverse pot fi găsite şi pe www.shvoong.com. sau (www.helium.com).
st1\:*{behavior:url(#ieooui) } Madeleine Davidsohn: "Invata-ma sa traiesc"
Editura Vremea, Bucuresti, 201
Cu o regularitate aproape metronomica, Madeleine Davidsohn publica o data la doi ani cate un volum. A debutat cu poezie in 1999, dar urmatoarele carti au dat drept de cetate prozatorului, cu toate ca in 2004 scriitoarea obtinea un premiu pentru poezie la Festivalul National "Nicolae Labis, organizat de revista "Agero", din Stuttgart, pentru poetii de limba romana din diaspora. Majoritatea volumelor publicate dupa aceasta data au fost, insa, de proza, fie in varianta de proza scurta, la inceput, fie sub cea a romanului, mai tarziu, iar cateva dintre ele au intrunit aprecierea unor importante jurii literare israeliene si romanesti.
Atmosfera primelor sale volume de proza era predominant fantastica, inclinatia catre miracol si realitatile de dincolo de puterea de inregistrare a simturilor fiind precumpanitoare. Cu romanul publicat, insa, acum doi ani ("Numaratoare inversa"), Madeleine Davidsohn inaugura o maniera diferita, accentuat realista si analitica, in care - fara ca taramul imaginarului sa fie cu totul abandonat – interesul ei se concentra pe situatii de viata concrete.
Aceasta maniera este continuata si in cel mai recent roman al autoarei, "Invata-ma sa traiesc" (aparut anul trecut la editura bucuresteana Vremea, unde fusese ,de altfel, publicat si precedentul) si, poate, chiar mai pronuntat realista, daca tinem seama de epoca in care se tese actiunea lui - sfarsitul razboiului - si de obiectivul scriitoarei care, asa cum marturiseste, a fost sa urmareasca "reintegrarea supravietuitorilor in societatea din care au fost alungati, ostracizati, condamnati la moarte…"
Fara, deci, ca Holocaustul in sine sa fie tema centrala a romanului, totusi in plan secund sau pe fundalul acestuia ororile trecutului imediat al personajelor principale pulseaza neintrerupt, reinviind pentru lungi momente scene de de cosmar traite aievea pe parcursul a trei ani de detentie intr-un lagar din Transnistria.
Aron Sigler este unul dintre supravietuitorii acelui loc al mortii. Revenind acasa, el incearca sa-si ajusteze viata pe noul tipar, pe care sfarsitul razboiului si mult prea proaspetele amintiri legate de pierderea familiei, i l-au rezervat. Sfasiat intre sentimentul vinei de-a fi ramas in viata dupa moartea sotiei, a fiului si a mamei sale si irezistibila putere de regenerare a fiintei, va deveni de fapt o jucarie a destinului, care continua sa-l tina in chingile sale chiar si atunci cand pare ca-i furnizeaza solutii si motive aproape miraculoase de existenta.
Prin el si drama sa, scriitoarea evoca intr-un fel, in conditiile modernitatii, parabola biblica a lui Iov, pe care Dumnezeu il dezmosteneste de tot ce avea mai drag, pentru a-l repune mai tarziu intr-o noua perspectiva existentiala, capabila sa asigure perpetuarea celui mai valoros element al spiritualitatii iudaice, care este memoria.
Fara a avea o fire cu adevarat religioasa, cum nici Leon, camaradul sau din lagar, recent reintalnit, nu avea, Aron va resimti, totusi, constant imperativele etice ale lumii careia ii apartinea cu trup si suflet, chiar si atunci – sau, mai ales, atunci – cand destinui il va confrunta cu provocari neasteptate, cum a fost intalnirea cu tiganca Zita, ocupanta clandestina a casei sale, dupa deportarea in Transnistria.
Ramas fara niciun fel de ancora existentiala dupa pierderea familiei, relatia cu Zita-Gasita, cum era poreclita aceasta in satra, il va repune pe Aron intr-un cadru de comunicare umana sensibila, in ciuda imprevizibilitatii si caracterului agresiv al tigancii. Din cioburile unor vieti care pareau iremediabil pierdute, se nastea pentru amandoi speranta unui viitor reimpregnat de sensul umanului, la fel cum, peste mare, in Palestina inca britanica, o alta lumea renastea treptat din cioburile a milioane de vieti sfaramate de urgia secolului.
Cu o desavarsita stiinta a punerii in scena, asa cum remarcasem si in cazul precedentului roman, Madeleine Davidsohn compune situatii si evolutii uluitoare, care extrag cititorulri adevarate exclamatii de surpriza, impunand, totodata, un ritm trepidant intregii actiuni. Dezvaluiri senzationale din vietile personajelor principale, o intreaga galerie de personaje secundare care sustin arhitectura complexa a naratiunii, deschid o perspectiva caleidoscopica spre vremuri si locuri de alta data si creaza, prin extraordinara forta a evocarii lor, impresia de roman in roman. Nu doar o impresie, de fapt, ci o adevarata tehnica, pusa in special in evidenta in cazul Zitei, care afla lucruri tulburatoare despre adevarata ei identitate dintr-un text literar, semnat de un autor cunoscut in epoca.
Prin astfel de procedee, scriitoarea isi transforma eroii in peronaje emblematice pentru universul spiritual din care fac parte, caci – folosindu-se de biografiile lor – le obliga sa-si deschida constiinta catre asumarea acelei functii consubstantiale acestuia, despre care am amintit la inceputul prezentarii, care este perpetuarea memoriei. Este atat de importanta aceasta functie, atat de proprie culturii iudaice, incat se impune ca o adoua natura, daca nu cumva ca adevarata natura, fata de care actorii care ocupa accidental scena vietii sunt simpli agenti. Nu este intamplator, de aceea, ca - pentru prima data in desfasurarea romanului- preceptul salvarii memoriei este formulat de Val, fiul de numai 12 ani al lui Aron, care, in agonia mortii, le striga cu o neasteptata maturitate parintilor: :Uitati-va bine la mine, ca sa nu ma uitati. Daca o sa ma uitati voi, cine o sa mai stie ca am existat?"
Discutia s-ar putea extinde, desigur, de la importanta memoriei in cultura iudaica, la cea a valorilor etice care structureaza viata unui om in sfera umanitatii sale, pana la ciocnirea acestora cu inumanul, cu bestia din spatele chipului. Dar ar insemna sa ne indepartam prea mult de concretul cartii si de arhitectura sa vie, sprijinita pe personaje si relatiile dintre ele. Astfel de relatii, care se constituie pe firul naratiunii (Mama Fira-Zita; Zita-Mariana), reusesc chiar sa salvgardeze ceva din esenta umanului, intr-un timp care parea ca-l abandonase definitiv, si sa readuca bucuria si increderea in viata. Aron si Leon vor cunoaste, la randul lor, fete ale omenescului, care le vor sustine credinta ca viata merita, totusi, traita, fara a le estompa, pe de alta parte, sentimental ostracizarii cu care au luat, fiecare si toti ai lor, calea Transnistriei.
In tensiunea dintre cele doua aspecte se naste proiectul intoarcerii in tara strabuna, ale carei porti incep sa se deschida pentru oropsitii lagarelor de pretutindeni. Sustinut mai intai de Leon, intarit apoi de adeziunea lui Aron, proiectul se va rasfrange si asupra Zitei, care face primii pasi in asumarea nou dezvaluitei ei apartenente. Impreuna, ei vor alcatui un triunghi al sperantei intr-un nou inceput, pentu care
miraculoasa lor regasire sta chezasie.
Cu romanul "Invata-ma sa traiaesc", Madeleine Davidsohn isi reconfirma puterea de creatie si evolutie stilistica, facand in acelasi timp dovada unei probe de curaj, prin asumarea unei teme dificile si riscante. Daca acceptarea acestui risc a insemnat un pariu cu sine, scriitoarea l-a castigat indubitabil. Odata cu ea si cititorii cartii.
Ion Stiubea.
st1\:*{behavior:url(#ieooui) } Cuvant inainte
În anul 1973 emigra din România în Israel o tânără doctoriţă in stomatologie , Madeleine Davidsohn. A ales să locuiască la Haifa. La scurtă vreme după ce a sosit, a inceput să publice in paginele revistelor israeliene de limbă română povestiri si poezii, scoase dintr-un sac de manuscrise aduse de acasă. Era pentru prima dată, când, dupa multe retineri, scotea la lumină ceva din scrierile sale.
Vivacitatea, fantezia acestor naraţiuni, harul cu care erau scrise, s-au impus in scurt timp atenţiei criticilor literari. Dar si publicul a fost atras imediat de personajele din imaginarul colorat al acestei autoare, la început de drum. Semnele de apreciere care veneau din jur au condus-o la hotărârea de a cuprinde prozele intr-un volum. Timpul a lucrat in favoarea talentului ei. In anul 1999 i- a apărut prima carte cu atrăgătorul titlu " Întinde mâna zilei care vine", urmată de volumul "Al cincilea anotimp" în anul 2003.
Din această experienţă scriitoricească dobândită cu proza scurtă, Madeleine Davidsohn a trecut cu success spre teritoriul cu orizonturi mai largi al romanului.
"Femeile nopţii", vede lumina tiparului in anul 2005, şi constituie debutul ei in roman. Urmează "Paradisul rătăciţilor" 2008, o reîntâlnire cu personajele din romanul precedent.
La lista cărtilor aparute sub semnatura scriitoarei din Israel, s-a adugat in 2010 la Editura Vremea din Bucureşti romanul "Numărătoare inversă". In acelaşi an, Editura Hasefer a ales spre publicare o culegere de proze scurte, cu titlul "Amuleta si alte stranii povestiri", volum care a trezit un puternic ecou in lumea literară.
Iată că in prezent, se adauga pe lista creaţiilor ei actualul roman "Invaţă-mă sa traiesc".
Toate aceste carţi ale admirabilei scriitoare dovedesc o adevărată vocatie de povestitor. Madeleine ştie poveşti , dar mai ales ştie cum să le spună ca să te prindă in vraja lor. Imaginarul ei literar este intreţinut cu o continuă inventivitate, surprinzându-l pe cititor prin creerea unor întâmplări şi situaţii care par venite din domeniul miraculosului.
Cu un ochi fin de observator, într-un limbaj simplu, dar plin de mlădiere, autoarea creează o galerie de personaje de mare autenticitate. Acestea reusesc să iasă din capcanele ivite in calea lor prin dragoste si umanitate.
Romanul "Învaţă-mă sa trăiesc" este un roman captivant, o poveste in care cititorul va recunoaste prin ipostazele personajelor, adevăruri ale vietii, realităţi psihologice. Eroul principal al acestui roman , Aron, supravieţuieşte tuturor încercărilor, prin speranţa care tot timpul îi luminează drumul.
Despre beletristica de limbă română din Israel s-a afirmat că propune o realitate literară inedită, rezultată din amestecul amintirilor afective aduse din Romania îmbinat cu trăirile în condiţiile vieţii din Israel. O întâlnire captivantă între două identitati.
Madeleine Davidsohn, scrisul ei reprezintă această întălnire plină de farmec.
Romanele sale vin in sprijinul vocilor care susţin că prin povesti, romanul modern va cunoaste încă o cale de revigorare.
Am cunoscut-o pe Madeleine Davidsohn- Mada cum ii spun prietenii, încă de la debutul literar in Israel. I-am receptat cu interes sensibilitatea bine temperată, am descoperit firul tainic de mister care se strecoară câteodată in viaţa cea de toate zilele şi, pe care l-am întalnit în poveştile ei.
Am mizat atunci, fară sa scot o vorbă, pe talentul ei. Astăzi, când Mada a ajuns la publicarea celui de al VIII.lea volum, pot afirma cu bucurie, că nu am gresit.
Biti Caragiale
Noua carte a Madeleinei Davidsohn are un subiect pe care l-au abordat mai puţini scriitori. De altfel şi stilul ei original frapează întotdeauna.
Despre cartea "Învaţă-mă să trăiesc" s-a scris imediat după apariţie şi aici, în Israel şi în România, scriitoarea lansându-şi cartea cu mare succes.
Nu voi face o analiză literară a romanului. Au făcut-o înaintea mea specialiştii, critici literari cunoscuţi. Eu vreau doar să-mi exprim admiraţia faţă de varietatea subiec-telor pe care le-am întâlnit în cărţile acestei scriitoare, pentru modul cu totul original de a trata subiectele. Cărţile ei te "prind", le presimţi miracolul, ca să folosesc o expresie a cunoscutei eseiste Ioana Pârvulescu.
Stările emoţionale descrise în cartea pe care am citit-o nu de mult, sunt exprimate cu forţă şi totuşi cu multă delicateţe. Există şi revolta pentru tot ce a urmat după perioada războiului, dar răzbate şi o undă de duioşie, o rază de speranţă pentru soarta eroilor săi, care-şi caută un nou drum în viaţă.
Deşi medic, structura Madeleinei Davidsohn este până în măduva oaselor a unui scriitor de calibru. Cartea ei provoacă stări de abisuri, dar şi de înălţări ale personajelor. Găsim în scrisul ei ceva din Mircea Eliade, dar pe un puternic fond emoţional datorat realităţilor descrise.
În romanele ei coabitează armonios fantasticul cu realitatea. În acest roman se poate întâmpla orice, oricând, totul pe un filon real. O realitate crudă pentru cei care, scăpând din lagărele morţii, reuşesc din fărâme să-şi reconstriască o nouă viaţă, să -şi regăsească locurile natale, locuinţele, prietenii.
Aşa cum s-a întâmplat cu Aron, personajul principal. Întoarcerea lui acasă este semnificativă în acest sens: recunoaşterea unor obiecte scăpate ca prin minune de urgia războiului, regăsirea unor lucruri dragi. Trecând din cameră în cameră, îl năvălesc amintirile: familia, soţia iubită, copilul bolnav de tifos care la numai 12ani a "trecut graniţa vieţii "şi a fost aruncat de soldaţi în groapa comună, pregătită să "înghită oameni”. A urmat şi bunica Sali în aceeaşi groapă.
Gânduri dureroase îi amintesc lui Aron viaţa care acum era făcută ţăndări. Oare Aron va putea lua de la capăt totul, alcătuind din fărâmituri o nouă viaţă?
Apariţia neaşteptată a ţigăncii care se afla în casa lui, pune pentru moment capăt gândurilor dureroase. Cine este acest personaj formidabil cu un nume ciudat -Zita, dar căreia în şatră i se spunea... Găsita? Cine o fi găsit-o, unde, în ce condiţii? Totul este la început învăluit în mister, un mister pe care scriitoarea îl va dezlega într-un mod caracteristic stilului ei. Şi astfel, cartea te prinde şi nu o mai poţi lăsa din mână.
Viaţa (sau ce a fost cândva o viaţă), începe să se depene, să se aşeze ca într-un puzzle, în care fiecare element îşi caută şi-şi găseşte locul.
Şi Madeleine Davidsohn ne povesteşte toate amănuntele, toate surprizele, toate coincidenţele.
Pentru Aron trecutul era mort. El încearcă să meargă mai departe, îşi găseşte un serviciu. Zita-Găsita va continua să fie omniprezentă în casa amintirilor.
Se va dovedi că nimic nu este întâmplător. Acest fapt îl ştim şi din alte scrieri ale autoarei. Toate se explică, toate au o bază reală.
Emoţionante sunt şi amintirile eroului legate de soţia lui pe care o adorase. Apoi drama pierderii ei în pădure, în încercarea lor de a fugi din coloana supravieţuitorilor lagărului.
Şi soţul va fi cel care, după ce ea îngheţase complet, o va îngropa cu mâinile lui acolo, sub un copac. Fapte îngrozitoare, situaţii care l-au marcat pe eroul nostru.
Un alt eveniment incredibil îţi taie respiraţia: Reîntâlnirea lui Aron cu Leon, cel ce fusese deportat cu familia în Transnistria.
Anuţa, soţia lui Leon, îşi pierduse minţile în urma dispariţiei fetiţei lor în condiţii neelucidate, şi umbla peste tot cu o pătură veche la sân, închipuindu-şi în mintea ei rătăcită, că-şi leagănă fetiţa.
Un scriitor, prieten cu Leon, va scrie o carte despre dragostea dintre Anuţa şi Leon şi va lăsa manuscrisul lui Leon. Conţinutul acestui roman (ca un fel de poveste în poveste ) va desluşi toate tainele cărţii : vom afla cine este Zita, care va fi "găsită "de ţigani şi crescută în şatră de mama Fira.
Leon ia hotărârea de a pleca în Palestina acelor vremi. Aron se va alătura acestei idei. Ba mai mult, el găseşte într-un loc ascuns din casă, monezi de aur, ascunse de bunica Sali, cu ajutorul cărora cei doi prieteni îşi vor putea îndeplini visul.
Dar ce se va întâmpla cu ţiganca, cine este ea de fapt? Bătrâna Fira va dezlega nodul evenimentelor. Zita, de fapt pe numele adevărat Zâna, se dovedeşte a fi chiar fiica lui Leon, pe care Anuţa, cea cu minţile rătăcite, o legăna la sânul ei.
Se petrec coincidenţe, surprize neaşteptate, întâmplări aproape incredibile... Şi totuşi, Madeleine Davidsohn ne poartă în mod uluitor prin toate acestea, explicând totul, demonstrându -ne că viaţa este plină de surprize şi că se poate întâmpla oricui, orice, oricând. Totul este cât se poate de real. Zita -Zâna va da un nou sens vieţii lui Aron.
Pregătirile pentru plecarea spre Palestina, semnificând un nou început, vor încheia această carte care te ţine cu sufletul la gură şi în care totul este construit pe filonul unor realităţi perfect posibile.
Sunt tentată să închei reluând spusele cunoscutei scriitoare Ioana Pârvulescu : "Există cărţi de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat si totuşi le duci atât de tare dorul ... sau cărţi cărora le-ai presimţit miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată..."
Un asemenea miracol am avut prilejul să întâlnesc în cartea Madelenei Davidsohn.
Poezia şi proza Madeleinei Davidsohn sunt foarte apreciate de cititori şi de criticii de specialitate. Opera sa a născut nenumărate ecouri...
Iosef Eugen Campus, autor şi critic literar: „Se pare că acest sfârşit de veac şi de mileniu se ambiţionează să scoată la lumină, în Israelul de limbă română, câteva condeie care trăiau paşnic şi pe tăcute lângă noi, fără a da de bănuit că umblă noaptea pe hârtie ..."
Analizând volumul de proză „Întinde mâna zilei care vine", Iosef Eugen Campus apreciază:
„Ca şi romanticii germani, ca şi Mircea Eliade, în proza sa prozatoarea noastră împleteşte în mod firesc realul cu fantasticul. Fantasticul este integrat realului. Din când în când se deschide o poartă minunată şi miraculosul ne învăluie cu căldura lui mirifică. Fantasticul şi realul sunt, aş spune, două expresii ale aceleiaşi esenţe.”
Criticul literar Ioan Cristofor, despre acelaşi volum şi autoarea lui:
„Fineţea figurării unor medii diverse, simplitatea rafinată a constucţiei povestirilor o recomandă pe Madeleine Davidsohn ca pe un scriitor autentic."
Alexandru Mirodan, dramaturg, publicist, istoric literar, traducător şi autor al prefaţei la volumul de versuri „Intrare liberă" şi criticul Elena-Ester Tacciu, poetă, eseistă, traducătoare, critic şi istoric literar despre poezia Madeleinei: „directă, adresându-se cititorului fără ascunzişuri, într-o rimă dulce, muzicală."
Elena-Esther Tacciu:„Fără a fi constrânsă de prestigii consacrate, fără a fi tributară modelor şi modelelor, poeta ne spune „pasul”, cum se zice, fără reţineri că va fi numită sentimentală …"
Mihai Batog-Bujeniţă, fost pilot de avioane supersonice şi actual scriitor de literatură umoristică aflat în fruntea Academiei Libere „Păstorel“: „Am citit, de fapt, am savurat zilele acestea scrierile doamnei Madeleine Davidsohn, având plăcerea nu numai a unui stil distins şi coerent, ci şi a unei frazări elegante, cu superbe arcuiri prin sensibilităţi şi subtilităţi lingvistice. În concluzie, un scris absolut specific oamenilor cu o solidă cultură, adică acei puţini care pot, la modul inteligent, să construiască o intrigă imposibil de refuzat implicării emoţionale a cititorului."
„… Madeleine Davidson este o scriitoare cu o mare forţă a naraţiunii, cu o uriaşă capacitate de a crea, inteligent şi cu o fineţe absolut specifică, o intrigă cu multe subtilităţi prin care evoluează personaje complexe, perfect conturate în doar câteva cuvinte. Şi acesta fiind un secret al autoarei. Ştiinţa de a scoate din cuvânt exact cât şi ce trebuie să exprime în locul şi în situaţia creată. Aceasta, sunt convins, fiind şi ea o magie care se mai numeşte şi talent. "
Aura Christi, poetă, prozatoare şi traducătoare: „Madeleine Davidsohn are lejeritatea şi familiaritatea lucrurilor arătate la lumina zilei de creatorii obiectelor artizanale, confecţionate cu o artă moştenită din tată în fiu, ce-şi transmit reciproc secretele meseriei, trucurile ştiute exclusiv de membrii clanului de meseriaşi.”
Carol Isac, publicist: „Cartea de debut a poetei Madeleine Davidsohn, „Intrare liberă" este ca o scrisoare trimisă unui adresant cunoscut ... Poeta nu forţeaza ştacheta posibilităţilor, este corectă până la limită cu foaia de hârtie din faţa ei şi acesta este şi meritul pe care îl apeciem de la prima la ultima filă a volumului. Are un cult statornic pentru ordinea clasică a poeziei; versul alb, construcţiile fanteziste, metafora căutată nu intră în arsenalul ei poetic. Redescoperim, cu nostalgie, muzicalitatea ritmului, cadenţa rimei, rotunjimea perfectă a versului. Văd aici o ordine interioară care limpezeşte perioadele de derută."
„Povestirile din volumul „Întinde mâna zilei care vine" de Madeleine Davidsohn, recent apărut, continuă afirmarea în câmpul literaturii a unui autentic talent apreciat de la debutul în poezie în urmă cu doi ani, cu volumul „Intrare liberă"…"
„Este o adevarată bucurie să afli că nu departe de tine – deşi astăzi distanţele sunt înghiţite rapid – a apărut un poet care are ceva de spus şi încă cu miez şi farmec şi nu poate fi bănuit că exersează numai cu o senină gratuitate ..."
Criticul Eveline Fonea: „Madeleine Davidsohn ne dăruie un mănunchi de versuri, mărturisiri sincere şi vise, căci în lumea visului nimeni – ne spune poeta – nu-ţi cere „biletul de intrare” („Intrare liberă"), trebuie doar să fie înaripat ... Aşteptăm noi apariţii, fiind siguri că poeta este învestită cu har creator."
Marius Mircu, reporter, redactor, scriitor și istoric: „Mi s-a umplut casa de lumină, de culoare, de poezie, de când am căpătat de la Madeleine Davidsohn din Haifa, cea binecuvântată şi din punct de vedere cultural-românesc, volumul ei recent „Intrare liberă", „cartea unei debutante”, cum se spune în prefaţă."
Dr. Valeriu Mihaila, autor de scrieri în revista Viaţa medicală: „Popasuri în luma magică a „Madei" Davidsohn"
Dr. Slomo Leibovici Laici, preşedintele A.C.M.E.O.R. („Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România”) despre „Amuleta şi alte stranii povestiri": „Povestea scurtă este un gen literar pretenţios. Să redai în cîteva pagini doar întălniri, întâmplări şi ,,alte stranii povestiri" necesită talent, de aceea nu mulţi se aventurează să scrie în acest gen. Bravo autoarei."
Iulia Deleanu, jurnalist la revista Realitatea Evreiască: „Un mod de a ne depăşi tragediile"
Ion Ştiubea, moderator la Radio Kol Israel: „O fină intuire a meandrelor critice ale personajelor sale."
Roni Căciularu, poet, prozator, publicist și editor: „Cine vrea să să privească cerul acesta al culturii contemporane vede scrierea Madelenei Davidsohn strălucid şi înaintând elegant şi sigur, pe orbită.”
Biti Caragiale, jurnalist și publicist: „Toate aceste carţi ale admirabilei scriitoare dovedesc o adevărată vocație de povestitor. Madeleine ştie poveşti, dar mai ales ştie cum să le spună ca să te prindă în vraja lor. Imaginarul ei literar este întreţinut cu o continuă inventivitate, surprinzându-l pe cititor prin crearea unor întâmplări şi situaţii care par venite din domeniul miraculosului. Cu un ochi fin de observator, într-un limbaj simplu, dar plin de mlădiere, autoarea creează o galerie de personaje de mare autenticitate. Acestea reușesc să iasă din capcanele ivite în calea lor prin dragoste și umanitate."
Invata-ma sa traiesc, de Madeleine Davidsohn Editura Vremea, Bucuresti, 2012
In Cuvant-inainte la acest volum, jurnalista Biti Caragiale apreciaza ca Mada Davidsohn dovedeste cu toate cartile publicate pana in prezent, “o adevarata vocatie de povestitor” si spune ca romanul de fata “este captivant, o poveste in care cititorul va recunoaste prin ipostazele personajelor adevaruri ale vietii, realitati prihologice.”
Autoarea s-a nascut la Dorohoi in 1944, la numai doua luni dupa ce parintii sai, tatal -avocat si mama – farmacista, evrei, au revenit in Romania, dupa ce au fost eliberati dintr-un lagar transnistrean. Absolventa a Facultatii de Stomatologie din Iasi, Mada Davidsohn a emigrat impreuna cu sotul ei, de asemenea medic, in Israel, in anul 1973.
Talentul pentru scris si pasiunea de a se exprima prin cuvant i-au definit viata in paralel cu exercitarea profesiunii si cu implinirea in familie. Astfel incat pana in prezent au vazut lumina tiparului volumele: “Intrare libera” (versuri) – 1999 (prefata Alexandru Mirodan, „Întinde mâna zilei care vine” (proza) – 2001 (Ed. Libra – prefata si postfata Tania Lovinescu si Ioan Cristofor), “Al cincilea anotimp” (proza) – 2003 (Ed. Fundatiei Libra – prefata si postfata George Balaita si Romul Munteanu), “Femeile noptii” (roman) – 2006 (Ed. Libra – prefata Aura Cristi), “Paradisul ratacitilor” (roman) – 2008 (Ed. Ideea Europeana), “Numaratoare inversa” (roman) – 2010 (Ed. Vremea), “Amuleta si alte stranii povestiri” – 2010 (Ed. Hasefer) si cel mai recent, acest “Invata-ma sa traiesc”.
Toate aceste volume s-au bucurat de aprecierea favorabila a criticilor de specialitate si deopotriva, de premii literare.
Dupa cum a subliniat si Silvia Colfescu, directoarea Editurii Vremea, cu prilejul lansarii acestui volum, la Gaudeamus, dar si la Libraria Sadoveanu in 27 noiembrie 2012, autoarea a simtit “datoria evocarii” unei tragice experiente de viata purtand amprenta Holocaustului, dar a dus la capat acest imbold, incarcandu-l cu un mesaj de “optimism profund uman”.
Experienta a milioane de evrei, tigani si multe alti ostracizati in lagarele de concentrare ale celui de-al Doilea Razboi Mondial este intruchipata in figura centrala a romanului, Aron Siegler, in jurul acestuia evoluand si alte personaje emblematice, unele supravietuitoare, altele pastrate doar in amintire si evocate cu puterea iubirii si a neuitarii.
Cum poti supravietui pierderii familiei (mama, sotie, copil), cum te poti intoarce cale lunga si plina de primejdii inapoi in oraselul moldovenesc, in casa care adaposteste inca umbrele si gesturile si cuvintele si amintirea celor dusi si sa nu te simti gol si pustiit… Cuvintele mamei Sali fac parte “din navala amintirilor” lui Aron: “O sa treaca, dragii mei, totul e sa ne tinem firea si sa avem rabdare. Razboaie, revolutii… Cate pogromuri, cate necazuri a mai apucat generatia mea… O sa treaca si asta.” Sau cuvintele fiului sau Val, pe patul de moarte din baraca lagarului: “ Uitati-va bine la mine, ca sa nu ma uitati. Daca o sa ma uitati voi, cine o sa-si mai poata aminti de mine, cine o sa mai stie ca am existat?” Intors in Romania muscat de gerul iernii transnistriene, “primavara il inebunea (…) i se parea o nelegiuire, asa cum navalise peste el, intinerind si inflorind cu nerusinare tot ce-i statea in cale, trezindu-i amintiri si mai ales regrete.”.
Madeleine Davidsohn
Impreuna cu “pasii istoriei” derutanti dupa 23 August in fiece sector si activitate, in fiecare viata si mental, Aron isi traieste propria deruta si sfarseala psihica.
“Nu exista leac pentru singuratate. (…) Poate e de preferat sa te urci la etaj, sa te apleci peste balustrada, te salti putin din picioare si plonjezi cu bratele in laturi si piciaorele stranse sub tine. Te gandesti ca esti pasare..” se lamenteaza Leon, mai varstnicul prieten si concitadin, scapat si el din lagar, dar pe cale sa-si piarda sotia, grav bolnava de tuberculoza. .
“Nu o data am crezut la fel ca tine. Dar asta ar insemna ca ei au castigat cu adevarat razboiul. Supravietuirea noastra e infrangerea lor.” reprezinta raspunsul lui Aron, reprezinta optiunea lui. O optiune asumata! Instinct de conservare? Respect pentru viata care ne este data sa o traim pana la capat? Respect pentru traditia religioasa? Impreuna toate acestea?
Personajele romanului isi rascumpara viata prin speranta si iubire. Tanara Zita crescuta de suflet intr-o satra de tigani este miracolul care reaprinde increderea in ziua de maine pentru Aron si pentru Leon. O zi de maine care ii va duce catre o viata noua, catre Palestina, catre locul pe care de pe acum il simteau “locul lor”. “E atat de greu sa fii singur … (ii spune Aron Zitei). Ani de zile am trait cu imaginea unei femei unice, am crezut ca numai alaturi de ea imi voi afla fericirea. O cautam si credeam ca fericirea inseamna casa, sotia si copiii. Astazi nu mai caut. Nu-ti cer dragostea. Te-ai ivit in calea mea nechemata, neasteptata, pot spune chiar nedorita. Dar ai fost pentru mine semnul regasirii atunci cand eu cautam semnul mortii. Daca ai vrea, am putea ramane impreuna, sa traim, sa ne ajutam unul pe celalalt”
O naratiune cursiva in care planuri actuale se intersecteaza cu povesti triste ale inceputului de secol 20, in Polonia, Rusia si Romania …imagini de-a dreptul cinematografice ale unei lumi marcate de teama si de iubiri si de vieti pierdute in inclestarile istoriei. O lume construita cu mare maiestrie plastica si psihologica de Madeleine Davidsohn, cu stiinta sufletului omenesc si cu o aplecare speciala catre acele “intamplari” binecuvantate aranjate de soarta si pe care le numim adesea miracole. De fapt sunt lucrari ale vietii, implinite din bunatate, dragoste, prietenie, empatie si sperante simple si caracteristice omului.
Madeleine Davidsohn
Si mai are ceva in plus acest roman, ceva despre care ne marturiseste chiar autoarea: “Ani de zile m-a urmarit ideea ca trebuie sa scriu acest roman. Despre holocaust si ororile acelei perioade exista nenumarate carti. Reintegrarea supravietuitorilor in societatea din care au fost alungati, ostracizati, condamnati la moarte, de fapt o problema la fel de majora, a fost abordata mult mai putin in literatura actuala. Invata-ma sa traiesc isi propune tocmai aceasta tema.” De altfel, cartea este “dedicata parintilor si surorii mele, care au supravietuit holocaustului”.
Fraza autoarei este bogata si daruita cu multa plasticitate evocatoare: “Mergea la pas, strabatea orasul plin de vuiete. Il vedea si nu-l vedea. Insa orasul, asemenea unui animal trezit din hibernare, tropotea, il tara dupa el, ii impunea ritmul, impotriva izului de sange si de moarte care inca se mai resimtea.”
… si adesea fraza este de-a dreptul “colorata”: “Dintr-o miscare, Zita se arunca in pat, sub plapuma, cu fata la perete si cu plansul galgaindu-i in gat. <’Tu-i pastele ei de viata>, murmura printre sughituri”.
Autoarea ni se destainuie: “Toate scrierile mele sunt rupte din mine…
Sunt un om la fel ca oricare altul, poate numai cu singura diferenţă că am simţit încă de timpuriu nevoia unei lumi parelele cu cea de toate zilele, o lume imaginară numai a mea, în care să-mi pot dezbrăca halatul de medic, ba chiar şi halatul de casă, fără să-mi fie jenă de ridurile sau imperfecţiunile mele.
Sunt un doctor care scrie, pentru că prin profesia sa are privelegiul de a se afla în vecinătatea sufletului uman dezbrăcat de orice artificii. Sufletul omului vorbeşte, povesteşte poveşti fără număr. E destul să-ţi pleci urechea. Pentru unii, el râmâne mut. Pentru alţii, el este un izvor nesecat de inspiraţie. “
Va recomand acest roman, in paginile caruia veti descoperi un scriitor valoros.
v\:* {behavior:url(#default#VML);} o\:* {behavior:url(#default#VML);} w\:* {behavior:url(#default#VML);} .shape {behavior:url(#default#VML);} Madeleine Davidshon, un magician al cuvântului
Priveam, demult, cu ochi de copil, cum un iluzionist rupea o banală hârtie, arunca bucăţelele în pălăria fără de care nici nu se poate concepe un număr de iluzionism, apoi scotea de acolo un buchet de flori, odată cu suspinele de încântare din piepturile noastre. Nu era numai inocenţa de vină pentru frumoasa iluzie, ci şi dorinţa, mereu prezentă în inimile tuturor, ca lucrurile să de sfârşească bine. Happy-end-ul este o trebuinţă intimă, o nevoie profundă de a crede că în viaţă totul se sfârşeşte cu bine chiar dacă, în realitate, de multe ori, nu este deloc aşa.
Această banală întâmplare din viaţă mi-a venit în minte după ce am terminat de lecturat cartea cunoscutei dar şi fermecătoarei scriitoare, Madeleine Davidshon: Învaţă-mă să trăiesc. Sigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, precum în numărul de iluzionism despre care am vorbit, întrucât textura unui roman unde evoluează, în prim plan, numai trei personaje, dar pe fundal este desfăşurată o epopee a acelor ani de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, poate fi o grea încercare pentru orice scriitor şi un exerciţiu de stil care necesită adevărate tururi de forţă narativă.
Debutul acţiunii se plasează într-o vreme în care furia ucigaşă cuprinsese lumea, transformând societăţile bazate pe reguli şi conduite în adunături complet debusolate, continuu terorizate, unde valorile sociale şi culturale par spulberate de o incredibilă şi de neînţeles nebunie. Aceasta este lumea în care personajele cărţii îşi trăiesc destinul deşi mult mai bine ar putea fi numit calvar. Aici se impune totuşi o discuţie mai amplă.
Cum în ultimii ani am citit mult din operele scriitorilor evrei de limbă română, aflaţi în Israel sau în alte ţări, a remarcat un interes deosebit al acestor creatori pentru două mari evenimente cu care ei, sau rudele lor, s-au confruntat. Primul este tragedia, greu de înţeles şi acum, după mai bine de o jumătate de secol, prin care acest popor a fost obligat să trecă în acel nefericit deceniu al-V-lea al secolului trecut, iar al doilea este epopeea desprinderii de locurile natale şi emigrarea în Israel, văzută în general ca un fapt bun, condiţionat de o multitudine de factori externi şi interni, dar implicând, aşa cum ei chiar recunosc, o serioasă traumă emoţională. Acest fel de a căuta să transmiţi adevărul istoric, de multe ori cumplit, sau măcar traumatizant, este o lecţie de înţelepciune şi responsabilitate faţă de generaţiile care nu au cunoscut direct evenimentele. Dar şi un absolut necesar avertismet că uitarea ne-ar face să repetăm greşelile. Şi, din păcate, multe din evenimentele zilelor noastre, probează faptul au foarte multă dreptate!
Prin urmare, romanul debutează cu fuga din lagăr a personajului Aron, după cumplitele experienţe ale pierdeii copilului, soacrei, dar şi a soţiei, sosirea în oraşul natal, ba chiar în casa părăsită forţat în urmă cu mai mulţi ani şi încercările de a se dumiri în ce lume a ajuns. Nimic nu mai seamănă cu ceea ce lăsase în urmă, totul era pericol şi suspiciune, iar moartea pândea, la fel ca şi în lagăr, la orice colţ, fiindcă războiul nu se terminase încă. Un timp devine prizonier în propria sa casă, sfâşiat de amintiri, dar şi la cheremul unei ocupante abuzive a locuinţei, o „ţigancă” cam bizară şi greu de descifrat, fiinţă ce emană un farmec misterios, balansând între bunăvoinţă, ameninţare sau compasiune, dar şi o posibilă trădare, totuşi un personaj fascinant, complex şi bine racordat realităţilor cotidiene ale vremii.
Consider că autoarea a scris aceste pagini, cam aşa cum se scriu paginile de literatură adevărată, îmbinând armonios amintirile unor întâmplări petrecute demult cu acel atât de necesar element ficţional, ca potenţator emoţional al acţiunii. Faptul că Madeleine Davidshon reuşeşte să creeze acel fior al autenticului, să te transporte pe tine, cititorul, cel care acum stai comod în fotoliu, într-o lume a nesiguranţei, a pericolului iminent, a foamei, a incertitudinii că vei mai apuca ziua de mîine şi a disperării, ţine şi de talent, dar şi de o admirabilă capacitate de a găsi exact cuvintele, uneori jargoane, cu care autoarea reuşeşe să ne convingă de adevărul celor povestite. Forţa narativă creează o stare de emoţie literară suficient de puternică pentru a te simţi exact în pielea personajului, te face să simţi parcă mirosurile, senzaţiile tactile şi nu de puţine ori, chiar spaimele lui. Nu mă miră această reuşită fiindcă Madeleine Davidshon este o scriitoare cu multă experienţă, dar şi cu un fel special de a-şi spune părerile, într-un fel autoritar prin fermitatea frazărilor, cu acea forţă pe care ţi-o dă conştiinţa faptului că scrisul tău trebuie neapărat să ajungă la inima cititorului. Pe scurt, este vorba, aşa cum am mai spus-o, de talent!
Desigur, în nota binecunoscută scrierilor Madeleinei Davidshon, prin toată naraţiunea pluteşte un mister, un fel de incertitudini, de alunecări bine dirijate de autoare spre necunoscutele acestei lumi, necunoscute care scapă explicaţiilor. Iar până la urmă se dovedeşte că un miracol este cel care schimbă fundamental viaţa personajelor principale. Să nu ne aşteptăm însă la o intervenţie divină de tipul celor pe care le vedem la emisiunile de divertisment ale televiziunilor, sau una de tip hollywoodian cu efecte sonore şi jocuri de lumini. Nu, tot ca de obicei, autoarea, subtil şi foarte discret, intoduce în acţiune un mic obiect, un artefact, o mezuza, amuleta pe care evreii o pun deasupra intrării în casă cu rol protector. Fără îndoială, suntem tentaţi să gândim, o simplă superstiţie, aşa cum sunt multe altele! Asta dacă nu crezi că ea, amuleta, ar putea fi totuşi funcţională. În roman, printre podoabele pe care, conform tradiţiilor etniei, „ţiganca” le poartă la gât este şi această mezuza, dar şi o plăcuţă cu un înscris misterios, nedesluşit niciodată de membrii şatrei din care face parte. Şi, cu multă măiestrie, autoarea face ca la un moment dat în jurul acestor artefacte să pivoteze întreaga acţiune, iar ele să devină cheia de boltă a schimbărilor benefice care se vor produce în viaţa personajelor implicate direct sau mai puţin direct.
Personal mi s-a părut strălucită ideea, dar şi maniera în care autoarea reuşeşte să întoarcă o acţiune spre un final fericit, un final în care cei implicaţi îşi regăsesc (simţi şi că ei merită asta), nu numai rostul vieţii ci şi „casa”. Casa, într-un sens mai larg, adică acel spaţiu de referinţă unde omul să se poată simţi în siguranţă, acolo unde reuşeşte, în sfârşit, să scape de obsesia supravieţuirii în prezent şi să gândească spre viitor.
Într-un mod simplu, dar fermecător, Madeleine ne spune că atunci când nu ne pierdem speranţa întreg universul conspiră pentru a ne împlini visurile. Prin urmare, am un singur îndemn către cititori: Nu rataţi experienţa unei lecturi care vă face să priviţi cu încredere către ziua de mâine oricât de greu vă este astăzi. Madeleine, în mare ei generozitate, vă oferă minunate cuvinte de încurajare, excelent prinse în acest fascinant roman.
Mihai Batog-Bujeniţă
Despre destin de la A la Z
Am revenit la universul personajelor magnetice ale doamnei Madeleine Davidsohn după o îndelungată absenţă din lumea poveştilor scrise. Revenirea s-a produs însă imediat şi mi-a produs o satisfacţie estetică şi intelectuală pentru care îi mulţumesc autoarei. Am citit noul roman imediat şi, ca la fiecare nouă apariţie a unei lucrări semnate Madeleine Davidsohn, m-am grăbit să împărtăşesc şi altor cititori din gândurile pe care ţi le naşte o astfel de lectură.
De la trecerea la roman, scriitoarea continuă să ne surprindă cu noi personaje literare la fel de vii şi cu analize pertinente ale experienţelor de viaţă ale acestora.
Consider că romanul „Învaţă-mă să trăiesc” a satisfăcut atât orizontul de aşteptare intra-literar prin structura sa fără fisură, cât şi pe cel extra-literar (social), răspunzând aşteptărilor lectorului.
Încercând o scurtă privire asupra structurii romanului, voi face referire la câteva elemente ale structurii sale de rezistenţă:
Debutul şi finalul
Bine echilibrate, ele susţin un anume tip de libertate care evoluează de la cea fizică (eliberarea din lagăr) la cea spirituală, cu acceptarea ultimă a destinului. Eliberarea eroului se produce treptat până la recuperarea puterii de a merge mai departe şi de a accepta viaţa cu ce mai are ea de oferit.
Numele personajelor centrale
Între A(ron) şi Z(ita), cu profiluri clare şi complete, celelalte personaje poartă nume care le reprezintă şi care se auto-construiesc din suma de calităţi, nobleţe şi duioşie pe care le degajă. Există în roman şi personaje fără nume precum funcţionarele, birjarul, dar şi acelora, în dragostea ei pentru oameni, Madeleine Davidsohn le conferă cel puţin trăsături agreabile (ex. fata de la birou, blonda ştearsă căreia autoarea îi „confecţionează” un fular albastru de lână pentru o pată de culoare necesară).
Locul şi rolul personajelor
Introducerea personajelor pe scena poveştii de viaţă este gradată şi echilibrată, fiecare dintre ele deţinând locul şi primind timpul necesar pentru a se exprima sau pentru a completa profilurile eroilor centrali. Dialogul dintre personaje este viu, concentrat în fraze scurte, fără balastul vorbei lungi şi dau măsura înţelepciunii şi a experienţei acumulate în anii greu de uitat ai Holocaustului. Trimiterea la personaje istorice şi la personalităţi politice ale veacului trecut, inserarea unor titluri de gazete ale vremii explică pe scurt celor tineri şi reaminteşte celor maturi că războiul şi dramele pe care acesta le-a lăsat nu se pot şterge din memoria individului şi a societăţii chiar atunci când supravieţuirea pare lucrul cel mai de preţ.
Elementele-surpriză
Aşa cum ne-a obişnuit, Madeleine Davidsohn introduce – exact atunci când este locul şi cazul – elemente fantastice (sau nu), miracole, speranţă. Se foloseşte în acest caz de obiecte rituale (mezuza), de bijuterii de familie transmise din generaţie în generaţie, de întorsături de situaţie binevenite, prin care pune la încercare puterea de anticipare a cititorului şi nerăbdarea sa de a afla finalul poveştii.
Romanul „Învaţă-mă să trăiesc” trebuie citit pentru că are de oferit oricărui tip de cititor măcar un amănunt sau un sentiment asupra căruia să mediteze.
În era vitezelor de orice fel, relatări adevărate, citite sau redate de oameni din generaţiile martore la evenimente istorice merită atenţia noastră.
Clava Ghirca
Kfar Saba
Ianuarie 2013
Clava GHIRCA a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca în 1989.
În România, a lucrat ca profesoară de limba franceză timp de 10 ani, în aceeaşi perioadă traducând din limbile franceză şi engleză şi colaborând la editarea unor cărţi publicate de Editura Hiparion din Cluj-Napoca.
Din 2004 trăieşte în Israel, unde traduce din franceză, engleză şi ebraică. Este membră a I.T.A. (Asociaţia Traducătorilor din Israel). Împreună cu Nicole Pottier a tradus un număr apreciabil de autori români contemporani în limba franceză (www.transliterra.weebly.com). Traduceri, comentarii şi articole diverse pot fi găsite şi pe www.shvoong.com. sau (www.helium.com).
st1\:*{behavior:url(#ieooui) } Madeleine Davidsohn: "Invata-ma sa traiesc"
Editura Vremea, Bucuresti, 201
Cu o regularitate aproape metronomica, Madeleine Davidsohn publica o data la doi ani cate un volum. A debutat cu poezie in 1999, dar urmatoarele carti au dat drept de cetate prozatorului, cu toate ca in 2004 scriitoarea obtinea un premiu pentru poezie la Festivalul National "Nicolae Labis, organizat de revista "Agero", din Stuttgart, pentru poetii de limba romana din diaspora. Majoritatea volumelor publicate dupa aceasta data au fost, insa, de proza, fie in varianta de proza scurta, la inceput, fie sub cea a romanului, mai tarziu, iar cateva dintre ele au intrunit aprecierea unor importante jurii literare israeliene si romanesti.
Atmosfera primelor sale volume de proza era predominant fantastica, inclinatia catre miracol si realitatile de dincolo de puterea de inregistrare a simturilor fiind precumpanitoare. Cu romanul publicat, insa, acum doi ani ("Numaratoare inversa"), Madeleine Davidsohn inaugura o maniera diferita, accentuat realista si analitica, in care - fara ca taramul imaginarului sa fie cu totul abandonat – interesul ei se concentra pe situatii de viata concrete.
Aceasta maniera este continuata si in cel mai recent roman al autoarei, "Invata-ma sa traiesc" (aparut anul trecut la editura bucuresteana Vremea, unde fusese ,de altfel, publicat si precedentul) si, poate, chiar mai pronuntat realista, daca tinem seama de epoca in care se tese actiunea lui - sfarsitul razboiului - si de obiectivul scriitoarei care, asa cum marturiseste, a fost sa urmareasca "reintegrarea supravietuitorilor in societatea din care au fost alungati, ostracizati, condamnati la moarte…"
Fara, deci, ca Holocaustul in sine sa fie tema centrala a romanului, totusi in plan secund sau pe fundalul acestuia ororile trecutului imediat al personajelor principale pulseaza neintrerupt, reinviind pentru lungi momente scene de de cosmar traite aievea pe parcursul a trei ani de detentie intr-un lagar din Transnistria.
Aron Sigler este unul dintre supravietuitorii acelui loc al mortii. Revenind acasa, el incearca sa-si ajusteze viata pe noul tipar, pe care sfarsitul razboiului si mult prea proaspetele amintiri legate de pierderea familiei, i l-au rezervat. Sfasiat intre sentimentul vinei de-a fi ramas in viata dupa moartea sotiei, a fiului si a mamei sale si irezistibila putere de regenerare a fiintei, va deveni de fapt o jucarie a destinului, care continua sa-l tina in chingile sale chiar si atunci cand pare ca-i furnizeaza solutii si motive aproape miraculoase de existenta.
Prin el si drama sa, scriitoarea evoca intr-un fel, in conditiile modernitatii, parabola biblica a lui Iov, pe care Dumnezeu il dezmosteneste de tot ce avea mai drag, pentru a-l repune mai tarziu intr-o noua perspectiva existentiala, capabila sa asigure perpetuarea celui mai valoros element al spiritualitatii iudaice, care este memoria.
Fara a avea o fire cu adevarat religioasa, cum nici Leon, camaradul sau din lagar, recent reintalnit, nu avea, Aron va resimti, totusi, constant imperativele etice ale lumii careia ii apartinea cu trup si suflet, chiar si atunci – sau, mai ales, atunci – cand destinui il va confrunta cu provocari neasteptate, cum a fost intalnirea cu tiganca Zita, ocupanta clandestina a casei sale, dupa deportarea in Transnistria.
Ramas fara niciun fel de ancora existentiala dupa pierderea familiei, relatia cu Zita-Gasita, cum era poreclita aceasta in satra, il va repune pe Aron intr-un cadru de comunicare umana sensibila, in ciuda imprevizibilitatii si caracterului agresiv al tigancii. Din cioburile unor vieti care pareau iremediabil pierdute, se nastea pentru amandoi speranta unui viitor reimpregnat de sensul umanului, la fel cum, peste mare, in Palestina inca britanica, o alta lumea renastea treptat din cioburile a milioane de vieti sfaramate de urgia secolului.
Cu o desavarsita stiinta a punerii in scena, asa cum remarcasem si in cazul precedentului roman, Madeleine Davidsohn compune situatii si evolutii uluitoare, care extrag cititorulri adevarate exclamatii de surpriza, impunand, totodata, un ritm trepidant intregii actiuni. Dezvaluiri senzationale din vietile personajelor principale, o intreaga galerie de personaje secundare care sustin arhitectura complexa a naratiunii, deschid o perspectiva caleidoscopica spre vremuri si locuri de alta data si creaza, prin extraordinara forta a evocarii lor, impresia de roman in roman. Nu doar o impresie, de fapt, ci o adevarata tehnica, pusa in special in evidenta in cazul Zitei, care afla lucruri tulburatoare despre adevarata ei identitate dintr-un text literar, semnat de un autor cunoscut in epoca.
Prin astfel de procedee, scriitoarea isi transforma eroii in peronaje emblematice pentru universul spiritual din care fac parte, caci – folosindu-se de biografiile lor – le obliga sa-si deschida constiinta catre asumarea acelei functii consubstantiale acestuia, despre care am amintit la inceputul prezentarii, care este perpetuarea memoriei. Este atat de importanta aceasta functie, atat de proprie culturii iudaice, incat se impune ca o adoua natura, daca nu cumva ca adevarata natura, fata de care actorii care ocupa accidental scena vietii sunt simpli agenti. Nu este intamplator, de aceea, ca - pentru prima data in desfasurarea romanului- preceptul salvarii memoriei este formulat de Val, fiul de numai 12 ani al lui Aron, care, in agonia mortii, le striga cu o neasteptata maturitate parintilor: :Uitati-va bine la mine, ca sa nu ma uitati. Daca o sa ma uitati voi, cine o sa mai stie ca am existat?"
Discutia s-ar putea extinde, desigur, de la importanta memoriei in cultura iudaica, la cea a valorilor etice care structureaza viata unui om in sfera umanitatii sale, pana la ciocnirea acestora cu inumanul, cu bestia din spatele chipului. Dar ar insemna sa ne indepartam prea mult de concretul cartii si de arhitectura sa vie, sprijinita pe personaje si relatiile dintre ele. Astfel de relatii, care se constituie pe firul naratiunii (Mama Fira-Zita; Zita-Mariana), reusesc chiar sa salvgardeze ceva din esenta umanului, intr-un timp care parea ca-l abandonase definitiv, si sa readuca bucuria si increderea in viata. Aron si Leon vor cunoaste, la randul lor, fete ale omenescului, care le vor sustine credinta ca viata merita, totusi, traita, fara a le estompa, pe de alta parte, sentimental ostracizarii cu care au luat, fiecare si toti ai lor, calea Transnistriei.
In tensiunea dintre cele doua aspecte se naste proiectul intoarcerii in tara strabuna, ale carei porti incep sa se deschida pentru oropsitii lagarelor de pretutindeni. Sustinut mai intai de Leon, intarit apoi de adeziunea lui Aron, proiectul se va rasfrange si asupra Zitei, care face primii pasi in asumarea nou dezvaluitei ei apartenente. Impreuna, ei vor alcatui un triunghi al sperantei intr-un nou inceput, pentu care
miraculoasa lor regasire sta chezasie.
Cu romanul "Invata-ma sa traiaesc", Madeleine Davidsohn isi reconfirma puterea de creatie si evolutie stilistica, facand in acelasi timp dovada unei probe de curaj, prin asumarea unei teme dificile si riscante. Daca acceptarea acestui risc a insemnat un pariu cu sine, scriitoarea l-a castigat indubitabil. Odata cu ea si cititorii cartii.
Ion Stiubea.
st1\:*{behavior:url(#ieooui) } Cuvant inainte
În anul 1973 emigra din România în Israel o tânără doctoriţă in stomatologie , Madeleine Davidsohn. A ales să locuiască la Haifa. La scurtă vreme după ce a sosit, a inceput să publice in paginele revistelor israeliene de limbă română povestiri si poezii, scoase dintr-un sac de manuscrise aduse de acasă. Era pentru prima dată, când, dupa multe retineri, scotea la lumină ceva din scrierile sale.
Vivacitatea, fantezia acestor naraţiuni, harul cu care erau scrise, s-au impus in scurt timp atenţiei criticilor literari. Dar si publicul a fost atras imediat de personajele din imaginarul colorat al acestei autoare, la început de drum. Semnele de apreciere care veneau din jur au condus-o la hotărârea de a cuprinde prozele intr-un volum. Timpul a lucrat in favoarea talentului ei. In anul 1999 i- a apărut prima carte cu atrăgătorul titlu " Întinde mâna zilei care vine", urmată de volumul "Al cincilea anotimp" în anul 2003.
Din această experienţă scriitoricească dobândită cu proza scurtă, Madeleine Davidsohn a trecut cu success spre teritoriul cu orizonturi mai largi al romanului.
"Femeile nopţii", vede lumina tiparului in anul 2005, şi constituie debutul ei in roman. Urmează "Paradisul rătăciţilor" 2008, o reîntâlnire cu personajele din romanul precedent.
La lista cărtilor aparute sub semnatura scriitoarei din Israel, s-a adugat in 2010 la Editura Vremea din Bucureşti romanul "Numărătoare inversă". In acelaşi an, Editura Hasefer a ales spre publicare o culegere de proze scurte, cu titlul "Amuleta si alte stranii povestiri", volum care a trezit un puternic ecou in lumea literară.
Iată că in prezent, se adauga pe lista creaţiilor ei actualul roman "Invaţă-mă sa traiesc".
Toate aceste carţi ale admirabilei scriitoare dovedesc o adevărată vocatie de povestitor. Madeleine ştie poveşti , dar mai ales ştie cum să le spună ca să te prindă in vraja lor. Imaginarul ei literar este intreţinut cu o continuă inventivitate, surprinzându-l pe cititor prin creerea unor întâmplări şi situaţii care par venite din domeniul miraculosului.
Cu un ochi fin de observator, într-un limbaj simplu, dar plin de mlădiere, autoarea creează o galerie de personaje de mare autenticitate. Acestea reusesc să iasă din capcanele ivite in calea lor prin dragoste si umanitate.
Romanul "Învaţă-mă sa trăiesc" este un roman captivant, o poveste in care cititorul va recunoaste prin ipostazele personajelor, adevăruri ale vietii, realităţi psihologice. Eroul principal al acestui roman , Aron, supravieţuieşte tuturor încercărilor, prin speranţa care tot timpul îi luminează drumul.
Despre beletristica de limbă română din Israel s-a afirmat că propune o realitate literară inedită, rezultată din amestecul amintirilor afective aduse din Romania îmbinat cu trăirile în condiţiile vieţii din Israel. O întâlnire captivantă între două identitati.
Madeleine Davidsohn, scrisul ei reprezintă această întălnire plină de farmec.
Romanele sale vin in sprijinul vocilor care susţin că prin povesti, romanul modern va cunoaste încă o cale de revigorare.
Am cunoscut-o pe Madeleine Davidsohn- Mada cum ii spun prietenii, încă de la debutul literar in Israel. I-am receptat cu interes sensibilitatea bine temperată, am descoperit firul tainic de mister care se strecoară câteodată in viaţa cea de toate zilele şi, pe care l-am întalnit în poveştile ei.
Am mizat atunci, fară sa scot o vorbă, pe talentul ei. Astăzi, când Mada a ajuns la publicarea celui de al VIII.lea volum, pot afirma cu bucurie, că nu am gresit.
Biti Caragiale
Madeleine Davidsohn © 2011
